Diavolul și pocăința merg împreună?

Următoarea istorisire, care se pare că provine dintr-o mai puțin cunoscută versiune a colecției sistematizată a Patericului, are drept scop să ne învețe cât de mare este iubirea de oameni a lui Dumnezeu și că nici un păcătos nu trebuie să deznădăjduiască, chiar dacă ar crede că a ajuns asemenea diavolului cu păcatele.

Un oarecare stareț, mare și străvăzător, care biruise și ajunsese mai presus de toate ispitele demonilor, a primit harisma de a-i vedea cu ochii pe îngeri și pe demoni. Adică cum fiecare, de partea sa, se nevoiește pentru sufletele oamenilor. Era atât de mare și înalt în virtute, încât duhurile necurate îl luau în considerare și se retrăgeau de dinaintea lui. De multe ori Starețul își bătea joc de ele și le ocăra, aducându-le aminte de căderea lor din Ceruri și de veșnica osândă în focul care-i așteaptă.

Demonii vorbeau cu admirație despre marele stareț și spuneau că nimeni dintre ei să nu îndrăznească de acum înainte să se lupte cu el sau chiar să se apropie de el, ca nu cumva să fie rănit de stareț, deoarece se suise la o mare înălțime de nepătimire și dobândise îndumnezeirea cu Harul Preasfântului Duh. Așa stând lucrurile, unul dintre demoni l-a întrebat pe un tovarăș de-al său:

– Frate Zerefer, dacă cineva dintre noi se va pocăi, oare îl va primi Dumnezeu la pocăință? Da sau nu? Cine poate știi asta?

– Vrei să merg la marele stareț, care nu se teme de noi, și să-l întreb, chipurile, ceva referitor la aceasta și să-l încerc?, a răspuns Zerefer.

– Du-te, i-a spus acela, dar ia aminte că starețul este străvăzător și-și va da seama că mergi cu înșelăciune și nu-l vei putea convinge să-L întrebe pe Dumnezeu. Oricum, mergi și nu ai ce pierde; fie vei reuși, fie nu. Vei încerca și vei pleca.

Așadar, a mers Zerefer la acel mare stareț și după ce a luat înfățișare de om, a început să se tânguiască și să se jelească înaintea lui. Dumnezeu voind să arate că nu se întoarce de la nimeni care se pocăiește, ci-i primește pe toți cei care scapă la El, nu i-a descoperit Starețului cele despre vicleanul demon. De aceea îl vedea ca pe om și nimic mai mult. Deci l-a întrebat:

– Pentru care pricină plângi și te tânguiești, omule, din adâncul inimii tale, sfâșiindu-mi cu lacrimile tale și inima mea?

– Părinte sfinte, eu nu sunt om, ci, precum mi se pare, diavol viclean din pricina mulțimii păcatelor mele.

– Și ce vrei să fac eu pentru tine, frate? (A spus acestea, deoarece starețul credea că din marea smerenie acel om se numea pe sine demon).

– Nimic altceva nu-ți cer, omule al lui Dumnezeu, decât să-L rogi mult pe Domnul și Dumnezeul tău să-ți descopere dacă îl primește pe diavol la pocăință. Căci dacă-l primește pe acela, atunci mă va primi și pe mine, care nu sunt cu nimic mai prejos decât el.

– Voi face ceea ce ceri. Acum du-te la casa ta, iar mâine să vii aici să-ți spun voia lui Dumnezeu.

Și după ce a plecat acela, starețul și-a întins mâinile spre Cer și toată noaptea aceea s-a rugat iubitorului de oameni Dumnezeu să-i descopere dacă îl primește pe diavol la pocăință. Și îndată i s-a arătat Îngerul Domnului strălucitor ca un fulger și i-a spus:

– Acestea spune Domnul Dumnezeul tău: „De ce Mă rogi pentru demon? Căci el a venit să te ispitească”.

– Dar de ce Domnul nu mi-a descoperit aceasta?, a răspuns starețul.

– Nu te mâhni pentru aceasta, căci s-a făcut dintr-o oarecare rânduială minunată a lui Dumnezeu pentru folosul păcătoșilor ca să nu deznădăjduiască. Deoarece pe nimeni din cei care scapă la El nu-l alungă Preabunul Dumnezeu, chiar de-ar fi el însuși satana. S-a făcut aceasta și pentru a se arăta împietrirea și deznădejdea demonilor. Așadar, atunci când va veni demonul, să nu-l descoperi din început, ci spune-i următoarele: „Ca să-ți dai seama că Dumnezeu este iubitor de oameni și pe nimeni din cei care scapă la el nu-l leapădă, chiar dacă ar fi diavolul însuși, a făgăduit că te va primi și pe tine, desigur dacă vei păzi cele pe care ți le poruncește”. Și atunci te va întreba: „Care sunt acestea?”. Iar tu îi vei spune: „Domnul și Dumnezeul nostru știe foarte bine cine ești și de unde vii ca să-L ispitești. Căci tu ești răutatea cea veche, care din pricina mândriei tale nu ai învățat să devii bunătate nouă. Așadar, cum te vei putea smeri și afla milă prin pocăință? Dar pentru ca să nu ai cuvânt de dezvinovățire înaintea lui Dumnezeu în ziua Judecății cum că ai vrut să te pocăiești și Dumnezeu nu te-a primit, ia aminte la cuvintele mele, ca să afli cum trebuie să începi mântuirea ta. Domnul a spus să stai vreme de trei ani, zi și noapte, nemișcat într-un loc, cu fața la răsărit și să strigi de o sută de ori cu glas mare: «Dumnezeule, miluiește-mă pe mine, răutatea cea veche!», apoi încă de o sută de ori: «Dumnezeule, miluiește-mă pe mine, urâciunea pustiirii!» și iarăși de o sută de ori: «Dumnezeule, miluiește-mă pe mine, înșelăciunea cea întunecată!». Așa să strigi neîncetat, pentru că nu ai trup ca să obosești și să te împuținezi cu sufletul. Când vei face acestea cu smerenie, atunci vei reveni la vechea rânduială și vei fi numărat cu Îngerii lui Dumnezeu”. Dacă va primi cele spuse de tine și va face, atunci să-l primești la pocăință. Însă știu bine că răutatea veche nu se va face bunătate nouă. Iar cele ce se vor întâmpla scrie-le, ca să se păstreze până în zilele din urmă, așa încât să nu deznădăjduiască cei care vor să se pocăiască.

Acestea a spus Îngerul și s-a suit la Cer. A doua zi, dis-de-dimineață, a venit demonul la stareț și a început de departe să se tânguiască cu fățărnicie. Însă starețul nu i-a descoperit dintru început meșteșugirea lui, ci zicea numai în sinea sa: „În ceas rău ai venit diavole, scorpie, răutate veche, șarpe veninos și preaviclean”. Apoi i-a spus:

– Să știi că l-am rugat pe Domnul, așa cum ți-am făgăduit, și mi-a spus că te primește la pocăință, numai dacă vei împlini cele pe care ți le poruncește prin mine Dumnezeu cel preaputernic.

– Și care sunt cele pe care mi le-a poruncit Dumnezeu să le fac?, a întrebat demonul.

– Dumnezeu îți poruncește să stai într-un loc trei ani, cu fața spre răsărit, și să strigi zi și noapte de o sută de ori: „Dumnezeule, miluiește-mă pe mine, răutatea cea veche!”, apoi încă de o sută de ori: „Dumnezeule, miluiește-mă pe mine, urâciunea pustiirii!” și încă de o sută de ori: „Dumnezeule, miluiește-mă pe mine, înșelăciunea cea întunecată!”. Iar după ce le vei face pe acestea, te va număra iarăși cu Îngerii Lui.

Atunci Zerefer, cel care se fățărnicea că se pocăiește, auzind acestea, a râs cu putere și a spus:

– Bre, călugăre, dacă era să mă numesc pe mine însumi urâciunea pustiirii, răutate veche și înșelăciune întunecată, aș fi făcut-o dintru început și m-aș fi mântuit. S-o fac eu acum, răutate veche? Să nu fie! Dar cine spune acestea? Dumnezeu? Însă eu sunt bunătatea cea veche și încă cea mai bună. Și cum adică să mă numesc acum urâciunea pustiirii, răutate veche și înșelăciune întunecată, de vreme ce sunt încă făcător de minuni și toți se tem de mine și mi se închină? Nu, bătrânule! Nu! Câtă vreme îi stăpânesc pe păcătoși, să devin eu rob netrebnic, smerit și defăimat prin pocăință? Nu, bătrânule! Nu, bătrânule! Nu! Să nu fie să ajung eu la o astfel de necinste!

Acestea le-a spus duhul cel necurat și a dispărut strigând. Atunci starețul s-a ridicat de la rugăciune și, mulțumind lui Dumnezeu, a spus:

– Adevărat ai grăit, Doamne, că răutatea veche bunătate nouă nu se face.

Iar acestea, frații mei, nu le-am spus așa simplu și la întâmplare, ci ca să cunoașteți mărimea bunătății Stăpânului Hristos. Căci, dacă și pe diavol îl primește la pocăință, cu atât mai mult pe oameni, pentru care și-a vărsat însuși Sângele Său.

Sursa: „Mărturie Aghiorită”, Sf. Mănăstire Xiropotamu.

Total
17
Shares
Previous Post

Homeopatia – o pseudoştiinţă păgână

Next Post

Despre Conciliul II Vatican

Related Posts