Din învățăturile Cuviosului Gheorghe de la Cernica și Căldărușani

An de an, la 3 decembrie facem pomenirea Cuviosului Gheorghe de la Cernica și Căldărușani, unul din ucenicii marelui Stareț Paisie de la Neamț. Cuviosul Gheorghe, prin viața și activitatea sa, a continuat curentul paisian din Moldova, altoindu-l în viața monahală din Țara Românească. Influ­ența mișcă­rii paisiene născută în strălucita ctitorie a Mușatinilor s-a vădit deosebit de puternică în Moldova, cuprinzând mai toate mănăstirile, contribuind la îmbunătățirea substan­țială a vieții chinoviale și pregătind, totodată, arhierei luminați și îndu­hov­­niciți, care au lucrat cu neirosită vigoare la propășirea Bisericii în timpuri defel prielnice. Între ei îi amintim pe Veniamin Costachi, Iacob Stamati și Melchisedec Ștefă­nescu, toți ierarhi trecuți prin școala Cuviosului Paisie de la Neamț.

Obștile monahale se înmulțeau simțitor, iar mulți dintre stareți și egumeni trăiau ei înșiși în duhul paisian, învățându-i pe frații de cin aceeași rânduială călugărească. Revirimentul duhovnicesc și cultural cuprindea mănăstirile și atrăgea oameni din toate păturile sociale spre viața monahală nu doar în Moldova, ci și în Țara Românească. În acest sens, istoricul Nicolae Iorga preciza: „Muntenii se adăugaseră la Sobor: un Rafael din Hurez, un Grigorie din București, care se așază la Căldărușani, mănăstirea lui Matei Basarab, al cărei egumen Dosoftei, mort la 1807, arată să fi ascultat și el de-a dreptul învățăturile marelui dascăl de călugărie nouă, Chiriac Râmniceanu; Gheorghe care stătu în fruntea Mănăstirii Cernica de lângă București. Schitul Iezerul, Poiana Mărului, poate Vărzăr­ești, Ghighiul de lângă Ploiești, Dălhăuți, Ciolanul, Cheia Prahoveană și toată partea dinspre Moldova a Principatului Muntean suferi binefăcătoarea înrâurire a lui Paisie”. Așa­dar, însemnata lucrare spirituală și culturală începută și răspândită de Sfântul Paisie de la Neamț a avut răsunet nu doar în Moldova, ci și în Țara Românească, monahismul muntean cunoscând și el o binecuvântată revigorare.

Mănăstirea Cernica, alături de cea a Căldă­rușanilor, s-a bucurat de cea mai mare influență paisiană. Înființată la data de 29 mai 1608, în timpul domnitorului Radu Șer­ban, de vornicul Cernica Știrbei și doamna sa Chiajna, acest lăcaș călugăresc n-a strălucit din punct de vedere duhovnicesc, dar nici material, până la venirea ucenicilor Cuviosului Paisie. Abia cu stabilirea aici a Starețului Gheorghe putem vorbi de un progres spiritual, cultural și gospodăresc. Deși la instalarea acestuia la Cernica mănăstirea ajunsese în paragină, el a atras mulțime de ucenici, scriind, prin 1794, următoarele: „Gheorghe Cernicanul, cu toți ai mei 103 monahi”. Duhul paisian, care a călăuzit în permanență viața acestui vrednic ucenic al Starețului de la Neamț, este afirmat și în Diata (Testamentul) sa, cel mai important izvor din care se observă regulile monahale ale obștii cernicane. Aici „începătoriul obștei” înfățișează cu claritate normele după care s-a condus și pe care trebuiau să le urmeze și urmașii săi în scaunul stărețesc. Asprimea nu i-a lipsit ori de câte ori împrejurările i-au cerut-o. „Chip următor Sfinților” trebuie să fie un Stareț de mănăstire, afirma Cuviosul Gheorghe, iar dacă ucenicii nu vor ține la „harul cuvioșiei monahale, obștea va slăbi, silințele lor vor fi zadarnice și ei înșiși se vor risipi și vor cădea ca frunzele scuturate de vânt”. Starețul dorea ca ei să devină „Îngeri în trup”, să respecte cu sfințenie făgăduințele date, ca să se preschimbe într-o „oglindă a vieții călugărești”. Așa a ajuns Cernica să fie numită „ostrovul spăseniei”, al pocăinței și al asprelor nevoințe, însă cu neapărata respectare a unor reguli precise, cu anevoie de împlinit pentru cei șovăielnici, dar mântuitoare pentru cei râvnitori. De călugării îngâmfați, mai spunea Cuviosul Gheorghe, obștea Cernicăi trebuia să se ferească, la fel ca și de cei nesupuși și cu trufașe pretenții de „dăscălie”, ce văd în monahism doar o „potecă neagră”.

Idealul Starețului Gheorghe în privința organizării monahale era ca și al mentorului său de la Neamț: de la cel mai ales cărturar și până la ultimul novice, monahii trebuiau să asculte și să muncească. Trândăvia era osândită fără cruțare, căci ea desființează viața monahală. Lucrarea minții era însă totdeauna socotită, în acele zile prospere ale monahismului românesc, ca o făclie luminoasă și nestinsă de îndreptare și de mântuire a sufletelor. De aceea același Sta­reț Gheorghe a rânduit ca monahii săi să aibă iarna numai șase ore de somn, iar vara doar patru noaptea și două ziua. Cu jumătate de ceas înainte de miezul nopții, „deșteptătoriul” ceasornicului dădea de știre eclesiarhului. Clopotul cel mic, cel mijlociu sau cel mare vestea începerea slujbei. Rânduielile obștii erau după cele ale Sfântului Munte Athos. De un pitoresc aparte se dovedea rânduiala paraeclesiarhului, care, în răsunetul toacei și în tăcerea adâncă a întunericului, trecea cu felinarul în mână pe la chiliile fraților de cin, rostind obișnuitele stihuri de evlavie și de deșteptare, în timp ce monahii deja treziți se îndreptau către Biserică, începându-și, în taina nopții, slujba Miezonopticii și a Utreniei.

Un alt îndemn permanent al Cuviosului Stareț Gheorghe, adresat călugărilor obștii cernicane, era de a se însufleți neîncetat din învăță­turile și faptele Sfinților Părinți. Datorită stabilirii acestor reguli stricte de viețuire monahală, cu slujbe religioase săvârșite cu toată evlavia, cu îndeletnicirile intelectuale zilnice și cu posturi strict observate, cu lucrul mâinilor bine chibzuit, obștea cernicană a cunoscut un urcuș duhovnicesc permanent cât timp s-a aflat sub ascultarea Starețului îmbunătățit, proslăvit astăzi.

Roadele cârmuirii sale pline de împliniri la Cernica l-au determinat, în 1793, pe Mitropolitul Filaret al II-lea ca să-i dea ascultare de a lua sub ocârmuirea sa și Mănăstirea Căldărușani. Nevoitorul Stareț a lucrat cu și mai mult zel misionar în ambele chinovii, încât la data mutării sale la cele veșnice, 3 decembrie 1806, cele două mari așezări monahale străluceau prin viața duhovnicească și culturală, prin buna rânduire a celor gospodărești.

Încă un lucru demn de remarcat: Cuviosul Stareț Gheorghe nu a cerut nici unui monah să se nevoiască fără ca el însuși să nu cunoască acea lucrare, împlinind cu toată osârdia spusele unui Sfânt din primele veacuri creștine: „sunt păstorul vostru și împreună penitent cu voi”.

Aflându-ne încă sub bucuria și emulația Zilei Naționale a României, se cuvine să precizăm că Sfântul Gheorghe, serbat astăzi, întruchipează în viața sa unitatea de mai târziu a celor trei mari provincii românești: originar din Transilvania, născut în Săliștea Sibiului, în tinerețe a viețuit și s-a „altoit” în viața monahală din binecuvântata Moldovă, ca apoi să rodească bogat în Țara Românească.

Arhim. Mihail Daniliuc 

Sursa: http://ziarullumina.ro.