Din jurnalul de călătorie al ziaristului Gheorghios Ţiţimbicos

În luna august a anului 1966 a vizitat Sfântul Munte ziaristul Gheorghios Ţiţimbicos din Tesalonic. A mers pe la toate mănăstirile şi a descris unele lo­curi din Sfântul Munte, viaţa asceţilor, vechile obi­ceiuri şi tezaurele mănăstirilor. El a observat că în Sfântul Munte viaţa continuă să se desfăşoare în acelaşi ritm pe care îl avea cu o mie de ani în urmă.

După ce a vizitat Sfânta Mănăstire Filotheu a ve­nit la Sfânta Mănăstire Karakalu. Redăm aici câteva impresii din jurnalul său de călătorie:

 „Am plecat dis‑de‑dimineaţă cu părintele Evstratie care ne‑a însoţit până la jumătatea dru­mului spre Karakalu. I‑am lăsat în urmă pe părinţii cei iubitori de străini de la Filotheu, cu care am vor­bit multe lucruri de folos, şi Icoana Maicii Domnului „Dulcea-Sărutare” şi ne‑am afundat în pădurea bo­gată de brazi.

Am ajuns la Mănăstirea Karakalu străbătând un drum destul de lung prin locuri răcoroase şi singu­ratice, înmiresmate de cimbrişor.

Părintele Mina arhondarul ne‑a primit cu multă dragoste şi, în timp ce pregătea cafeaua, ne‑a între­bat despre o mulţime de lucruri din lume.

Se apropia amiaza şi cerul se înnorase din nou când am coborât la Biserică. Părintele Matei ne‑a condus peste tot şi în cele din urmă ne‑a urcat în turnul mănăstirii, care este foarte înalt şi cu trepte întunecate şi întortocheate, care fac să ţi se strângă inima de teamă.

Celui care ajunge în vârful turnului i se răsplă­teşte osteneala cu o privelişte minunată. De jur îm­prejur se întinde pădurea deasă udată de ploaie, iar jos în curtea mănăstirii călugării stau în tăcere, ca nişte copii întristaţi într‑un pământ necunoscut. Este un loc pustiu cu mulţi copaci, potrivit pentru călugări. Pustiu de glasuri, de râsete şi de deşertă­ciunea lumii. Mănăstirile sunt tăcute şi în doliu, ca şi cum ar fi murit cineva. Priveghere şi rugăciune. „De noapte mânecă sufletul meu către Tine, Dumnezeule”[1], „că cenuşă am mâncat în loc de pâine”. Priveghere, rugăciune şi tăcere. „Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti”[2]. Nădejdea. „Socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere”[3]. Zdrobirea inimii.

Înfricoşătoare biruinţă a sufletului este aceea de a cădea cu aripile rupte, cu neputinţa celui biruit în prăpastia cea mai adâncă şi apoi să simtă prin pleoapele închise o îndepărtată rază de lumină dumnezeiască. O neînchipuită frumuseţe şi curăţie ascunde Cerul în acea clipă a acelei vieţi noi. Atunci străfundurile sufletului se umplu de acea lumină albă.

Aşa şedeau călugării, ca nişte copii mari. Şi oare nu au inimi de copii? Când am ajuns în vârful tur­nului Părintele Matei a scos din sân o hârtie şi cu voce caldă şi plină de bunătate, bunătate venită dintr‑o inimă multpătimitoare, mi‑a citit o scrisoare pe care a trimis‑o apoi unor creştini. Conţinutul scrisorii este acesta:

„Ieromonahul athonit Matei, de la Sfânta Mă­năstire Karakalu, din adâncul pustiei.

Către familiile binecredincioase. Binecuvântaţii mei creştini şi fiii luminii cereşti, cum staţi cu să­nătatea? Sunteţi bine? Cum vieţuiţi împreună cu familiile voastre binecuvântate?

Vedeţi, fiii mei, că eu întotdeauna îmi amintesc de voi. Şi cum să nu‑mi amintesc de vreme ce voi sunteţi bucuria mea şi neîncetat mă rog lui Dumnezeu pentru voi ca să izbutim să ajungem în cetatea cerească şi prealuminată a Raiului? Cu aceas­tă nădejde trăim şi respirăm, încât în fiecare zi ne scu­­lăm la miezul nopţii, mergem la Biserică şi ne rugăm. Osteneli ziua la slujire, osteneli şi noaptea în Biserică la priveghere şi la rugăciune, numai şi nu­mai ca să scăpăm de înfricoşatul iad şi să mergem în Rai.

Binecuvântaţii mei fii duhovniceşti, tot aşa să vă străduiţi şi voi: să alergaţi la Biserică în fiecare Du­minică şi sărbătoare, să participaţi la Sfânta Litur­ghie, ca să se sfinţească sufletele voastre, ca să ne suim cu toţii la Cer. O, slavă! O, măreţie! De pe pă­mânt la Cer, de la întristarea lumii sus la bucuria Îngerilor. O, mângâiere a sufletului nostru! O, viaţă veşnică! O, viaţă fără de moarte! O, viaţă veşnică, praznic plin de bucurie!

Aşa, binecuvântaţii mei, străduiţi‑vă ca prin po­căinţă, prin lacrimi şi prin înfrânare de la păcat să vă îmbogăţiţi sufletele cu fapte plăcute lui Dumnezeu, iar în casele voastre să domnească dra­gostea, astfel încât ziua întreagă să fie plină de bu­curie. Totdea­una cuvintele să vă fie de aur şi să vă purtaţi cu blândeţe, ca Îngerii lui Dumnezeu, iar eu mă voi ruga pentru voi”.

[1] Isaia 26, 9.

[2] Psalmul 101, 10.

[3] Psalmul 22, 4.

Extras din Părintele Matei de la Karakalu – Un lucrător tăcut al virtuții – Editura Evanghelismos.