de Sebastian Olar
Traumele pe care le trăiesc copiii pot genera în timp probleme care îi pot duce pe calea pierzării sufetești și trupești. Divorțul părinților l-a afectat foarte mult pe Sebastian Olar, care ani de-a rândul a căutat salvarea în diferite dependențe: consumul de droguri, false căutări spirituale sau consumul de muzică satanică. Dar rugăciunea sinceră și din adânc de suflet, făcută într-un moment greu, în care nu știa dacă va mai prinde a doua zi, l-a scos din iadul în care se afundase. Povestea sa este, din păcate, povestea multor tineri de astăzi, morți sufletește, care „vor spitale și nu catedrale”, și care caută alte căi pentru a se împlini sufletește. Să-I ajute Dumnezeu pe toți să cunoască dragostea, milostivirea și puterea Sa! (I.M.)
– Sebastian, pentru ȋnceput povestește-ne cȃteva lucruri despre copilăria şi adolescența ta.
– Am crescut în Sângeorz-Băi și copilăria mea a fost marcată de divorțul părinților mei. Părinții mei au avut niște dificultăți financiare cauzate de unele încercări antreprenoriale și drept urmare s-au sfătuit și au decis ca tatăl meu să plece din țară ca să câștige mai bine. Eu aveam 12 ani când tata a plecat din țară. A trecut ilegal granița, a ajuns chiar la închisoare, unde a stat două săptămâni. I-a fost foarte greu, însă și nouă ne-a fost foarte greu. Am suferit foarte mult și a fost un moment în clasa a VIII-a, când mi-am spus mie însumi că decid să nu mai fiu afectat și o să le comunic celorlalți că eu nu sunt afectat de plecarea lui. M-am gândit că o să le spun celor care mă întreabă cum sunt: „Sunt ok, am trecut peste. El este cu treaba lui, eu sunt aici, sunt bine!”
Și atunci am căutat forme de refugiu, ca adolescent, de a ieși din acea durere. Am vrut să ȋnvăţ bine, să iau note bune, ca să fiu bine văzut, să fiu apreciat. Eram totodată glumețul şi clovnul clasei. Am terminat liceul la Sângeorz-Băi, secția de Filologie, după care m-am mutat la Cluj pentru că am intrat la Facultatea de Științe Economice, la Marketing. Student fiind, m-am angajat la Regia Autonomă de Transport din Cluj, pe post de controlor de bilete, pentru că am vrut să scap de o timiditate excesivă și am luat-o ca pe o provocare personală. Am vrut să fiu diferit. Acesta a fost scopul meu pentru prima parte a vieții, să fiu diferit. Am văzut că asta atrage atenția. Mi-am dat seama mai tȃrziu că erau forme de căutare a validării masculine și un fel de căutare inconștientă a atenției tatălui care, de fapt, plecase și atunci eu încercam să obțin performanțe foarte bune, să am reușite profesionale foarte mari. Mai târziu, după jobul de controlor, m-am angajat în publicitate și am început să fiu foarte avid de a avea rezultate și de a progresa. După ce am intrat în publicitate, am ajuns în scurt timp la cea mai bună agenție de aici din București. Tatăl meu între timp revenise în viața mea, îmi plătise taxele de școală, chiar și o școală de creație ȋn București.
„Am fost un soi de Icar”
Eu căutam salvarea în rezultatele din muncă și în prestigiul profesional. Era un fel de adicție de muncă, workaholism, cum se zice, un alcoolism față de muncă. Eram tânăr, n-aveam altceva de făcut și mi-am propus să câștig toate premiile internaționale. Am câștigat chiar nouă premii la Festivalul de creativitate de la Cannes, care este cel mai important festival din domeniul publicităţii.
Doar că nici acest lucru n-a fost de ajuns, pentru că asta e o marcă a adicției. Niciodată, când obții lucruri de care, de fapt, nu ai nevoie, niciodată nu te saturi. Am înțeles că nu este un om care să aibă o adicție și să zică: „Gata! Pentru mine e suficient. Am băut destul. Ah, ce bine, acum, în sfârșit, m-am liniștit!”. Nu funcționează așa. Tot vrei mai mult, mai mult, și nimic nu umple acel gol, pentru că, de fapt, toate formele de adicție sunt niște forme de căutare spirituală și niște încercări de a umple acel gol. Şi atunci, din păcate, au început obiceiurile proaste ȋn mediile în care eram, mai precis consumul de droguri și petrecerile. Cȃştigam foarte bine şi din toți banii pe care îi obţineam voiam să mă distrez și să recuperez cumva toată suferința și lipsurile din copilărie.
– Dar conştiinţa nu îți spunea că nu ești pe calea cea bună?
– Eu cred că tot ce am făcut, am făcut inconștient. De fapt, căutam să scap de acea durere din suflet, de acea traumă, pot să-i zic, cauzată de despărțirea părinților. Și inconștient făceam niște lucruri autodistructive. Probabil că a fost necesar să ajung într-un „rock bottom”, cum zic englezii, să ajung la fundul prăpastiei și de acolo să-mi dau seama: „Băi, stai! Că mai jos de atâta nu se poate și trebuie să schimb ceva!” Începusem să consum droguri ca ceva ocazional, dar cu timpul consumam din ce în ce mai mult. Oricum era percepția că marijuana nu e de fapt un drog, o percepție bineînțeles greșită, și că nu ar avea riscuri asociate. De fapt, în cazul meu, produsese dependență. Timp de doi ani, cel puțin, eram consumator zilnic și un prieten apropiat îmi spunea: „Băi, Seba, erai ca un kamikaze care se îndrepta înspre pământ și eu îți tot ziceam să o lași mai moale, dar tu nu, tu ziceai că zbori!”. Am fost un soi de Icar, ca în mitologia greacă, un Icar care zboară spre soare, își topește aripile și cade. Credeam că sunt foarte sus și de acolo am și căzut.
(fragment)
Interviu realizat de Ioana Maxim
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 196 (mai 2025)
Sursa:
