Duminica a 4-a după Paști (Vindecarea slăbănogului de la Vitezda)
Ne aflăm aproape de mijlocul perioadei pascale, cea atât de luminoasă și odihnitoare. În această vreme se citește în Biserici din Sfânta Evanghelie de la Ioan, ca una ce este cea mai teologică, mai duhovnicească, mai pătrunsă de fiorul eshatologic, atât de prezent în timpul binecuvântat de după Înviere. Totuși, chiar și cu gândul la realitățile cerești, Sfânta Biserică are grijă și de cele pământești ale noastre, punându-ne înainte încă o minune săvârșită de Domnul Iisus Hristos, care are în vedere tămăduirea omului. Vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda a fost ca o înviere din morți, ca o naștere la o nouă viață. După ce stătuse 38 de ani în așteptare, paraliticul își primise darul cel mai mare: vindecare trupească și iertare de păcate, dar și întâlnirea cu Domnul Vieții, precum și propovăduirea Lui printre ceilalți. Sinaxarul sărbătorii spune că motivul amintirii acestei minuni acum este că ea s-a petrecut inițial în răstimpul dintre Paștile iudaic și Cincizecime. Totuși, conștiința Bisericii a mai adăugat o tâlcuire, anume că una din roadele Învierii asupra umanității este vindecarea dăruită oamenilor, împreună cu iertarea păcatelor.
O duminică a primenirii sufletului
Se întâmplă adeseori ca după ce trec perioadele de post, precum și marile sărbători, să ne lăsăm cuprinși de o oarecare slăbire duhovnicească, din cauza căreia sufletul pierde din vitalitate, din îndrăzneala pe care o are în rugăciune, din bucuria mântuirii și a împreună-petrecerii cu Dumnezeu. Și atunci iarăși simțim nevoia de întărire duhovnicească. Într-un fel, faptul că se citește această lectură evanghelică la trei săptămâni după Paști e un mod al Sfintei Biserici de a veni în întâmpinarea noastră, a celor care poate ne simțim bolnavi sufletește sau slăbiți în credință. Omul este atunci ca paraliticul din Evanghelie, deoarece nu prea poate primi ajutor de la cei din jur, care folosesc metode omenești, ci numai de la Dumnezeu. De aceea, Biserica fiind o nouă scăldătoare a Vitezdei, un loc al milostivirii lui Dumnezeu și al pogorârii neîncetate a Harului Său, ne cheamă tainic, prin glasul Mântuitorului: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 11, 28). Pocăința este cea care ne împacă pe noi cu Domnul, cea care ne oferă atât liniște sufletească, cât și o ușurare trupească. Despre această vindecare a trupului, pusă în legătură cu iertarea păcatelor, vorbea și Sfântul Proroc David, atunci când se ruga pentru ispășirea greșelilor sale, pentru ca astfel să se bucure și oasele lui cele smerite (Ps. 50, 9), adică să primească și trupul liniștirea venită de pe urma curățirii sufletului.
Adeseori, prin glasul conștiinței, Bunul Părinte Ceresc ne oferă ajutorul, adică Harul Său, care ne descoperă nevrednicia lăuntrică și ne întreabă: „Voiești să te faci sănătos?”. Iar noi răspundem, desigur, afirmativ, însă drumul vindecării nu este întotdeauna ușor. Acest drum presupune schimbarea vieții, adică urmarea îndemnului Mântuitorului de a nu mai greși. Totuși, chiar și o zi de ar fi viața omului, tot n-ar fi lipsită de greșeli. Și atunci alergăm la apa curățitoare a pocăinței.
Duhovnicii români din veacul al XX-lea, vindecători ai slăbănogirii neamului
Deoarece în anul acesta ne amintim mai mult de duhovnicii și mărturisitorii români din secolul al XX-lea, este bine să luăm aminte la lucrarea lor sfințitoare și tămăduitoare pentru cei care le-au trecut pragul. Chilia lor, locul în care primeau închinătorii, a devenit de cele mai multe ori un fel de scăldătoare a Vitezdei, unde adeseori oameni depărtați de Dumnezeu de mulți ani s-au împăcat cu Cerul, s-au scăldat în lacrimile pocăinței, au primit în ființa lor acea tulburare, acel vifor lăuntric, care le-a trezit conștiința, vindecându-i de slăbănogirea sufletului.
Asemenea Pildei slăbănogului din Evanghelie, ei ne-au învățat să nu cârtim, să nu osândim, să nu ne supărăm sau să ne considerăm nedreptățiți, ci să răbdăm în tăcere și așteptare. Dacă Părinții duhovnicești și mărturisitorii români, care au suferit deceniile trecute în închisoare, nu ar fi avut această smerită atitudine, le-ar fi fost cu mult mai greu să iasă de acolo înnobilați cu acea neprețuită iertare și compasiune. Ei s-au încrezut cu smerenie mai mult în purtarea de grijă a Domnului decât în vreo metodă de salvare omenească, care de altfel nu se întrezărea.
După Bunul Dumnezeu, acești Părinți au fost de fapt cei mai buni prieteni ai oamenilor, deoarece i-au îndreptat spre comuniunea cu El, spre împăcarea cu cele sfinte, arătându-le uneori cu blândețe, alteori cu autoritate, că prietenia cu lumea aceasta înseamnă umbră și vis, deșertăciune și eșec, iar singura care contează cu adevărat este alipirea de Domnul. Ei nu au făcut precum cărturarii din Evanghelie, care nu se bucurau de vindecarea slăbănogului din cauza nerespectării unor reguli ritualice, ci au prețuit cu adevărat mai mult omul decât regula, mai mult persoana umană decât orice convenție omenească. De fapt, așa a procedat și Marele Duhovnic, Domnul Iisus Hristos.
Imnografia duminicii
O parte din cuvintele Evangheliei de astăzi se citesc și la slujba Aghesmei mici. Atunci când săvârșim Sfințirea apei, în Biserică sau în casele creștinilor, ne simțim în mod tainic învăluiți de Harul lui Dumnezeu care se pogoară peste apă. Agheasma devine astfel asemănătoare cu acea apă de la Vitezda, tulburată de Îngerul lui Dumnezeu, adică de mâna preotului care o sfințește. Atât sărbătoarea de astăzi, cât și miercurea înjumătățirii praznicului, care urmează, precum și Duminica samarinencei, toate acestea trei au o tematică legată de apa vindecătoare, apa vie, cea străbătută de mâna lui Dumnezeu, precum a fost la început, la crearea lumii.
Imnografia zilei arată că Cel ce a zidit pe om cu mâna Sa a venit să îi vindece pe cei bolnavi, deoarece, „iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârșit i-a iubit” (In. 13, 1). El este cu adevărat Izvorul Tămăduirilor, din harul căruia primesc puteri tămăduitoare atât Maica Domnului, cât și apostolii și mai ales Sfinții taumaturgi sau doctori fără de arginți.
Canonul duminicii face legătura între vindecarea paraliticului și dorința credinciosului de a-i fi vindecat sufletul, care bolește cumplit. Se pomenește și de apa Botezului, care, spre deosebire de scăldătoarea oilor, unde se vindeca un om într-un an, ea curățește mulțimi nenumărate. Canonul are și câteva tropare dedicate Arhanghelului Mihail, care se pare că a fost asociat de conștiința Bisericii cu acel Înger care venea la scăldătoare și tulbura apa.
Sedealna de după Cântarea a treia spune că mai-marii cărturarilor nu sufereau să recunoască minunea din cauza invidiei pline de răutate, care le-a slăbănogit sufletele. Această invidie, atât de nesuferită, i-a făcut să se raporteze într-un mod defectuos la lege, alegând să o absolutizeze. Mai departe, canonul invocă dorința credinciosului de a-i fi vindecat sufletul, pentru a umbla pe cărările cele drepte ale credinței. Imaginea călătoriei pe calea dreaptă este adesea reluată, arătând că atunci când suntem iertați și restabiliți de Dumnezeu, se cade a umbla pe calea virtuților, iar nu a ne întoarce la rătăcirea păcatului.
Condacul sărbătorii este o rugăciune prin care cerem Domnului să ne ridice cu dumnezeiescul Său ajutor sufletul slăbănogit cu păcatele. Astfel, după cum obișnuiau Părinții, întâmplările minunate din Scriptură erau trăite într-o cheie personală. Ei își puneau întrebarea: Ce înseamnă pentru mine aceste cuvinte sau fapte din Scriptură și cum mă pot raporta existențial la ele? De aceea, trăirea în mod cât se poate de asumat a celor auzite sau citite în Biserică ne ajută foarte mult să simțim și noi lucrarea Mântuitorului în viața noastră.
Slava de la Laude subliniază un lucru extrem de important: „Doamne, pe slăbănogul nu scăldătoarea l-a vindecat, ci cuvântul Tău l-a înnoit”. Este o învățătură pentru noi, care căutăm uneori mai degrabă unele minuni sau locuri miraculoase decât pe Însuși Domnul Hristos, săvârșitorul minunilor.
Slujba paraliticului se cântă în mănăstiri și în zilele de luni și marți, urmând ca miercuri să se săvârșească celebrarea solemnă a Înțelepciunii lui Dumnezeu, Sofia, cea care adapă sufletele cu „apele dreptei credințe”. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să gustăm și noi din apa cea înțelegătoare a sfintei noastre credințe, care ne curățește, ne sfințește și ne adapă cu viață adevărată, izvorâtă din Cel ce este Calea, Adevărul și Viața.
Protos. Antipa Burghelea
Sursa: http://ziarullumina.ro.
