– Gheronda, adesea mă cuprinde o nemulţumire.
– Ce nemulţumire ai?
– Iată, spun: „De ce nu mi-au apreciat osteneala şi s-au purtat aşa cu mine?”.
– Când cineva face ceva cu smerenie şi cu dragoste şi nu i se apreciază acest lucru, se poate să fie cuprins de o nemulţumire. E omeneşte – desigur, nu pentru că ar fi corect acest lucru, dar atunci există şi unele circumstanţe atenuante. Grav este însă atunci când pretinde recunoaşterea; căci acest lucru are în el egoism, atribuirea unui drept[1], dorinţă de a plăcea oamenilor. Pe cât poţi, să umbli smerit. Tot ceea ce faci, să faci cu sârguinţă, pentru Hristos, iar nu pentru a plăcea oamenilor sau din slavă deşartă, ca să auzi „bravo” de la oameni. Când omul nu acceptă laudele oamenilor, ci lucrează numai pentru Dumnezeu, atunci este răsplătit de Dumnezeu în această viaţă cu Harul Său îmbelşugat, iar în cealaltă cu bunătăţile Raiului.
– Se poate ca în sârguinţă să existe dorinţa de a plăcea oamenilor?
– Diavolul, care pe toate vrea să le întineze, poate să fure puţina sârguinţă prin dorinţa de a plăcea oamenilor. Adică are omul puţină sârguinţă, dar dacă nu-i atent, intră la mijloc dorinţa de a plăcea oamenilor, iar apoi orice ar face, face în zadar. Este ca şi cum ar scoate apă cu o găleată spartă. Dacă însă înţelege că tot ceea ce face din dorinţa de a plăcea oamenilor se întinează, nu va mai avea apoi poftă să facă ceva pentru a ieşi în evidenţă; nu va avea ochi să vadă dacă îl laudă ceilalţi, nici urechi să asculte ce spun despre el.
– Gheronda, eu nu pot să-mi dau seama dacă fac ceva din râvnă curată sau din dorinţa de a plăcea oamenilor.
– Ceea ce este curat se vede. Când acţionezi cu râvnă curată, primeşti încredinţare lăuntrică, adică simţi înlăuntrul tău odihnă şi pace, pe când dorinţa de a plăcea oamenilor aduce nelinişte şi tulburare.
– Gheronda, îmi spune gândul că eu cad în ispite, deoarece inima mea nu este dăruită în întregime lui Dumnezeu.
– Da, este furată de dorinţa de a plăcea oamenilor. Străduieşte-te ca în fiecare acţiune osârduitoare ce-o faci să nu se furişeze dorinţa de-a plăcea oamenilor, ca să ai răsplată curată – fără ca aghiuţă să-ţi răpească ceva din ea –, dar şi mai multă pace lăuntrică. Să cercetezi intenţiile cu care acţionezi şi de îndată ce observi că eşti mişcată de dorinţa de-a plăcea oamenilor, îndată s-o loveşti. Dacă duci această „luptă bună”[2], te vei dezintoxica de orice intenţie lumească, care are drept centru propriu eu. Atunci toate vor deveni bune şi nu vei avea ispite nici din afară, nici din lăuntru, ci vei avea pace sufletească.
– Gheronda, mă mâhnesc pentru că bat pasul pe loc. Aş vrea ca în fiecare zi să sporesc duhovniceşte.
– Ştii ce se întâmplă uneori? Vrem poate să ne izbăvim de patimile noastre şi să devenim mai buni, dar nu ca să fim bineplăcuţi lui Dumnezeu, ci ca să plăcem celorlalţi. Să presupunem că şi tu vrei să devii mai bună, să sporeşti duhovniceşte. Ai cercetat însă de ce vrei acest lucru? Îl vrei pentru a te apropia mai mult de Dumnezeu sau pentru a părea mai bună decât celelalte maici? Te grăbeşti, de pildă, să mergi la Biserică. De ce faci asta? Ca să fii la slujbă de la început, fiindcă aşa este corect, sau pentru ca să ajungi prima şi să spună maicile cuvinte bune despre tine? Omul duhovnicesc este interesat să placă lui Dumnezeu, iar nu oamenilor. „Dacă aş fi vrut să plac oamenilor, nu aş fi fost rob al lui Hristos”[3].
– Gheronda, am mereu o teamă de a nu scădea în ochii celorlalţi, fără să mă gândesc cum mă vede Dumnezeu. Cum va spori în mine frica de Dumnezeu?
– Este nevoie de trezvie. În fiecare acţiune a ta, chiar şi în cea mai mică mişcare a ta, Dumnezeu să fie centrul. Îndreaptă către Dumnezeu întreaga ta fiinţă. Dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu, mintea ta va căuta continuu cum să-L mulţumească, cum să-I placă Lui, iar nu cum să placă oamenilor. Aceasta te va ajuta mult să te slobozeşti din lanţurile grele ale dorinţei de a plăcea oamenilor, care îţi este o piedică pentru viaţa mai înaltă. Iar când te vei bucura că ai scăzut în ochii oamenilor, atunci vei fi îndulcită lăuntric de Dulcele Iisus.
[1] Cuvântul „drept” în viaţa monahală exprimă înclinaţia monahului de a se îndreptăţi pe sine şi pretenţia de a-şi satisface orice dorinţă egoistă a sa.
[2] I Timotei 6, 12.
[3] Vezi Galateni 1, 10.
Extras din Patimi și virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
