Dragostea fără Dumnezeu nu poate fi numită dragoste!

Dragoste din inimă, dragoste maternă, dragoste dumnezeiască, dragoste adevărată nu avem. Aud pe mulți oameni spunându-mi că în anii de demult era mai bine, că atunci exista dragoste, respect, familie. Să ne întoarcem, așadar, cu amintirea în anii de demult, în anii bunicilor și a străbunicilor noștri. Vom întâlni aceeași lipsă de dragoste, aceeași asprime. Chiar dacă vom citi despre viața marilor și renumiților scriitori, compozitori și pictori, care au rămas în istorie, vom găsi în operele lor durerea, întristarea, singurătatea sufletului lor. Și aceasta pentru că cei care i-au născut nu s-au îngrijit să umple sufletul lor. Le-au lăsat goale, fără dragoste adevărată, fără afecțiunea familiei, fără Dumnezeu! Goale mai ales de dragostea maternă.

Nici în acei ani mamele nu știau ce înseamnă dragoste, cu toate că o căutau, deoarece le lipsea. Sufereau că nu îi iubește mama lor, îi durea faptul că se purta cu asprime față de ei. Cu toate acestea, urmau aceleași urme. Îmi amintesc de bătrânele care veneau la mănăstire și discutam. Le spuneam:

– Mă bucur pentru dragostea ce o aveți în suflet, pentru cuvintele înțelepte ce mi-ați spus, dar și pentru dulcea bunătate ce o răspândiți.

– Ah, copilul meu, dacă ai cunoaște suferințele mele și cât de aspră era mama ce ne-a crescut, pe mine și pe frații mei, și cât de mult ne îndurera asprimea ei. De aceea mă rugam în fiecare seară lui Dumnezeu să nu devin ca și mama mea. „Dumnezeul meu, spuneam, ajută-mă și fă-mă o mămică bună, ca să nu simtă copiii mei ce simt eu pentru mama mea”. Și – slavă lui Dumnezeu! – m-a ajutat să devin, din ceea ce spun copiii mei, o mamă și o bunică bună.

Vedeți că și în acei ani ceea ce numeau dragoste era asprime. Pe atunci oamenii erau mai duri, mai ales mamele. Erau însă și unii oameni inteligenți, care deși nu au primit dragoste de la părinții lor, au ridicat ochii la înălțimea Cerului, căutându-L pe Dumnezeu, ca să-i slobozească de durere și de singurătatea sufletului lor. Iar Dumnezeu a ascultat cererea lor pentru ajutorul sufletesc. Și ca un Părinte bun și iubitor ce este, nu numai că le-a umplut sufletul cel gol, dar l-a și sfințit.

Astăzi însă, precum și atunci, dragostea noastră rămâne aspră, egoistă și foarte superficială. La prima suflare de vânt pleacă și atunci se arată goliciunea sufletului nostru. Din acea așa-zisă dragoste vedem țâșnind răutatea, ura, invidia, trădarea, nedreptatea, patimi care mocneau înlăuntru lui. Iar aceasta, din nefericire, o numim dragoste!

Însă dragoste fără Dumnezeu nu poate fi numită dragoste. Dumnezeu ne-a învățat dragostea dezinteresată, cea pe care o are El pentru noi, dragoste pe care nu scrie cuvântul moarte.

 

Fragment din cartea  Ascultă-mă!, de Monahia Porfiria, ce a apărut la Editura Evanghelismos.