Parabola întoarcerii fiului risipitor sau desfrânat (Luca 15, 11-32), cum mai este cunoscută în cărțile vechi, aduce în discuție problema iertării și a împăcării cu Dumnezeu. Ea are în vedere în plan secund și „invidia” fratelui mare, drept, aducând și o condamnare a acestui păcat despre care se spune că efectiv usucă sufletul și trupul omului. Această capodoperă a genului lasă și anumite întrebări nerezolvate pe care unii comentatori și le-au pus pe bună dreptate. Prima ar fi problema averii tatălui iertător care de drept ar aparține integral fiului mai mare, și prin urmare, justificata supărare de vreme ce partea lui de moștenire administrată corect este supusă din nou împărțirii cu fiul risipitor întors. A doua este generată de locul pe care fiul mic îl ocupă acum în agrenajul familiei și raportul cu fratele mai mare. Pare că generozitatea abundentă a tatălui produce o serie de probleme în sânul familiei prin care se aduce o tulburare a unei anumite ierarhii și ordini pe care o societate tradițională le prețuia. Întrebarea care se naște firesc de aici este dacă iubirea necondiționată are dreptul de a provoca o stare de confuzie sau dezordine. Din experiența curentă cunoaștem că în relațiile umane, când intervine o revărsare de iubire și de iertare, se produce în același timp și o forță egală care se opune și de multe ori aceasta se manifestă sub forma dreptății, ordinii, armoniei generale, care într-un fel cer ca cel care greșește să plătească sau să fie responsabil pentru faptele lui. De multe ori, există vocea conștiinței care cere ca dreptatea să fie respectată până la urmă. Mântuitorul Însuși admite că la Dumnezeu nimic nu este trecut cu vederea și că până la urmă există o dreaptă retribuție: „Ca să cadă asupra voastră tot sângele drepţilor răspândit pe pământ, de la sângele dreptului Abel, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi ucis între Templu şi Altar” (Matei 23, 35).
De aceea, cred că tema iertării și a reconcilierii din Pilda fiului risipitor trebuie corelată și cu Cartea „Iov” din Vechiul Testament.
Experiența plină de suferință a lui Iov și rătăcirea fiului din parabolă prin țări străine în condiții umilitoare, păscând porcii, apropie cele două personaje. Vedem oarecum că fiul rătăcitor este un Iov întors, inversat. Iov este însă, din narațiunea cărții lui, prin dreptatea și evlavia față de porunci, fiul mai mare ascultător. „Niciodată n-am călcat porunca ta!” sunt cuvintele pe care le pot spune ambii. Iov însă cunoaște din postura fiului drept adâncul suferinței umane, nimicirea familiei și degradarea trupului, ruina în forma totală. El cunoaște suferința mai mult decât fiul risipitor și o primește din postura fiului drept care nu a făcut nimic rău în viața lui. Strigătul lui de indignare este o afirmare a nevinovăției personale și o neînțelegere a situației în care se află. Iov este îndemnat de soție și de prieteni să se pocăiască pentru că în viziunea lor numai un om păcătos putea să pățească aceste lucruri. Rămân momorabile cuvintele femeii lui Iov: „Te ţii mereu în statornicia ta? Blesteamă pe Dumnezeu şi mori! Dar Iov i-a răspuns: Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele? Şi în toate acestea, Iov n-a păcătuit deloc cu buzele sale” (Iov 2, 9-10). Acesta se încrede în nevinovăția lui și în dreptatea lui Dumnezeu.
Când Dumnezeu îi răspunde lui Iov din „sânul vijeliei”, viziunea legalistă a dreptului este desființată prin punctarea diferenței incomprehensive dintre Dumnezeu și om: „Unde erai tu, când am întemeiat pământul? Spune-Mi, dacă ştii să spui” (Iov 38, 4). Iov este copleșit de această prezentare peste înțelegerea omenească a puterii și Proniei divine și, deși nu primește răspuns în problema dreptății personale și a întrebării lui în privința suferinței, el afirmă contextul credinței și al încrederii absolute care trebuie să existe între om și Dumnezeu. Iov spune: „Ştiu că poţi să faci orice şi că nu este niciun gând care să nu ajungă pentru Tine faptă… pentru aceea, mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă” (Iov 42, 1, 6). Pocăința lui Iov nu se naște din conștiința vreunui păcat, ci din confruntarea lui cu puterea și slava lui Dumnezeu. Este o stare de străpungere a inimii, dar și de încredere totală în Dumnezeu. În inima Pildei fiului rătăcitor este imaginea tatălui iertător care arată atributul suveranității absolute a lui Dumnezeu, dar și compasiunea Sa cu firea umană căzută. Această iubire compătimitoare este cea care rescrie orice relație secundară și ea ordonează din nou existența umană în cadrele pe care Dumnezeu le vrea. Cartea Iov arată care este atitudinea omului în fața iubirii absolute a lui Dumnezeu: „Mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă”.
De aceea, cred că ambele texte evanghelice, Iov și Pilda fiului risipitor, ar trebui citite împreună. În ele avem imaginea Aceluiași Dumnezeu Care este apropiat și iertător cu omul rătăcit, dar ale Cărui judecăți și hotărâri sunt absolute, iar în fața puterii Lui se cutremură toată creația.
Cuviosul Sofronie Saharov vorbește de această primire cu credință a chemării lui Dumnezeu care descoperă și mijloacele înfăptuirii a ceea ce suntem chemați: „Dar, iată, eu aud o altă voce: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii (Ioan 8, 12). Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vor curge din pântecele lui (Ioan 7, 37-38). Cum ar fi cu putinţă să nu primesc cu credinţă această chemare a lui Hristos şi să nu mă lupt cu adevărat pentru câştigarea Împărăţiei iubirii Tatălui, să merg pe drumul arătat de Hristos? Dacă nu ni s-a dat să facem ceva din nimic, atunci însăşi ideea de veşnicie nu se poate naşte în noi. Prezenţa acestei idei în noi ar fi cu neputinţă din punct de vedere ontologic. Urmărind cu atenţie curgerea realităţii înconjurătoare, noi observăm că orice trebuinţă reală are, în existenţa cosmică, posibilitatea de a fi satisfăcută, cu condiţia de a se găsi acces spre acest mijloc”.
Marius Nedelcu
Sursa: http://ziarullumina.ro.
