Preot Ioan Istrati
Acum 10 ani. Eram preot la Biserica Talpalari din Iași. O doamnă foarte distinsă de la doi pași de Biserică mă cheamă la ea acasă. Mama ei, de 80 de ani, era în comă, nu mâncase și nu băuse nimic de patru zile. Chemaseră medicul care a confirmat că toate organele erau în colaps. “Așteptăm sfârșitul” a zis doctorul. Doamna avea bilet de avion să meargă la fata ei în Canada, așa că era teribil de tulburată. Ori pleacă și bătrâna moare fără ea, ori pierde biletele și nu mai poate pleca.
Îmi zice: Părinte, faceți ceva.
Eu: doamnă, noi nu ne rugăm să moară oamenii, ne rugăm să-și revină.
Da, părinte, dar am auzit că există rugăciuni de ieșire cu pace a sufletului.
Intrăm în vila superbă din centrul Iașului. Băbuța în comă profundă, cu privirea în gol, cu gura deschisă. Am crezut că murise. Cu chiu cu vai am văzut o urmă de respirație după ridicarea pieptului.
Îmi pun patrafirul. O știam foarte credincioasă, așa că îi zic dezlegarea și o împărtășesc cu Trupul lui Hristos. Apoi îi zic rugăciunile de sănătate, dezlegările, toate.
După asta, doamna îmi zice: Părinte, stați câteva minute să serviți o dulceață de cireșe amare. Feblețea mea. Ne așezăm la 3 metri de băbuță și gustăm.
Deodată, auzim: mâncați dulceață acolo și mie nu-mi dați? Bătrâna își ridicase capul.
Fata ei face ochii mari și leșină din picioare, ca un copac. O prind. O stropesc cu apă din pahar. Își revine. Da’ baba, hai cu dulceața aia, că mi s-au lungit urechile. Îi dăm dulceață, crucindu-ne.
Da’ ceva carne n-ai, că am murit de foame patru zile?
Doamna merge și aduce o farfurie de șnițele. Bătrânica molfăie fericită. Părinte, când mi-ai dat Grijania, am simțit ca un foc în tot trupul, ca o scânteie cum îmi umblă prin vine și o putere strașnică.
Îmi cade o lacrimă de uimire. Mâna îmi tremură pe linguriță.
În fiecare an, bătrâna mă sună de ziua mea, invitându-mă la o dulceață de cireșe amare.
Ce minune a universului e Hristos cel euharistic, ce viață, ce lumină, ce putere, smerindu-se în noi din iubire nesfârșită.
