Duminica a 31-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon)

Apostol 1 Timotei 1, 15-17

Fraților, vrednic de credință și de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu. Și tocmai pentru aceea am fost miluit, ca Iisus Hristos să arate mai întâi în mine toată îndelunga Sa răbdare, ca pildă celor ce vor crede în El, spre viața veșnică. Iar Împăratului veacurilor, Celui nestricăcios, nevăzutului, singurului Dumnezeu fie cinste și slavă în vecii vecilor. Amin!


Evanghelia Luca 18, 35-43

În vremea aceea, pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb ședea lângă drum, cerșind. Și, auzind el mulțimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Și i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Atunci el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Deci, oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; și apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voiești să-ți fac? Iar el a spus: Doamne, să văd! Și Iisus i-a zis: Vezi! Credința ta te-a mântuit. Și îndată a văzut și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Iar tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu.


În Duminica a 31-a după Rusalii, a Vindecării orbului din Ierihon, vă propunem să citim Omilia Sfântului Nicolae Velimirovici:

Multe lucruri pe lume sunt rău folosite de oameni. Mulţi poartă lanţuri groase de aur la ceas, bunăoară, dar nu pentru că ar fi cea­sului de trebuinţă, ci de ochii altora, ca să se vadă ce podoabă bo­gată au ei! Mulţi ţin cai scumpi şi trăsuri elegante, nu pentru că ar avea nevo­ie de ele, ci ca să ia ochii vecinilor şi să-şi înciudeze duşmanii. O, ne­fericiţi a căror vrednicie stă în necuvântătorii cai şi în roţile moarte! Mulţi se îmbracă nu ca să-şi acopere trupurile şi să le apere de praf şi de frig, ci ca să şi le înzorzoneze. O, frumuseţe deşartă, pe care o sporeşte iarba uscată şi pielea fiarelor şi târâtoarelor! Mulţi îşi umplu casele cu aur şi argint şi fel de fel de fleacuri de prisos, ca să aibă ce păzi de hoţi până la moarte. O, bieţii mei fraţi, de ce nu vedeţi că voi îl păziţi de hoţi pe hoţul hoţilor, pe cel care v-a furat tot sufletul şi vi l-a lăsat deşert? Dacă v-aţi păzi sufletele cu tot atâta grijă cu câtă vă păziţi podoabele, sufletele voastre ar supravieţui podoabelor; dar aşa, podoabele rămân — şi mor sufle­tele voastre.

Dar ce să spunem de mâncarea şi băutura pe care Dumnezeu le-a lăsat oamenilor ca să-şi hrănească trupul, dar pe care ei le folosesc ca să-şi ducă acest trup la ruină cu suflet cu tot? Ce să spunem de grai, pe care l-a lăsat Dumnezeu oamenilor ca să-L slăvească pe El şi să se mângâie unii pe alţii, şi pe care oamenii îl folosesc ca să hulească pe Dumnezeu şi să se laude pe sine, ca să clevetească şi să-şi învenineze unii altora sufletele? Şi ce să spunem de minte, pe care a dat-o oamenilor Dumnezeu ca să-şi lumineze calea dumne­zeiască a adevărului şi din care ei îşi fac ajutor şi împreună-lucrător păcatului şi stricăciunii? Şi, în sfârşit, ce să spunem de inimă, care le-a fost dată oamenilor drept mădular al dragostei, şi pe care ei o preschimbă într-un burduf de necuraţii, desfrâu, trufie şi ură? Acelaşi lucru se poate spune despre ochi, pe care Dumnezeu i-a dat omului nu pentru altceva decât pentru ca, privind lumea aceasta, să vadă oglindindu-se în ea cealaltă lume, cea fără de moarte. Dar, întocmai ca un om care se uită la umbra unui pom uitând de pomul însuşi de care ţine acea umbră, mulţi se uită ţintă doar la lumea cea după simţuri, orbi fiind cu totul pentru Dumne­zeu şi pentru lumea cerească. De ce mai au ochi? Nu ochii i-au fă­cut să piardă duhovnicescul? Nu ochii, în loc să le fie de ajutor pe calea adevărului veşnic, pe cărările dintâi, cele bune, pe care aşea­ză Dumnezeu toate sufletele tinere, i-au rătăcit între spinii şi hăţi­şurile lumii acesteia, din care nu-i scăpare şi care le astupă vederea a orice altceva? O, câte făpturi omeneşti – nu mii, ci milioane -şi-au pricinuit prin ochi ruina sufletească! Putem oare să numă­răm toţi regii care şi-au pierdut împărăţiile pentru pofta ochilor? Toţi înţelepţii care şi-au pierdut minţile? Toţi bărbaţii şi femeile de treabă care şi-au pierdut firea? Câte case cu stare n-au ajuns la sa­pă de lemn pentru zorzoanele femeieşti, pentru lucrurile de nimic de care orbii nici nu au nevoie? Gem spitalele de cei care, păcătuind întâi cu ochii, şi-au plătit în urmă cu întunecarea minţii şi decă­derea trupească păcatul, într-adevăr, de-ar putea cineva socoti toate victimele ochilor lacomi, nu s-ar putea împiedica să nu strige: „Ce bine de orbi!” Dintre toţi orbii care au venit la El, Domnul n-a numit pe niciunul „orb”, dar despre bătrânii poporului şi despre cărturari a spus că sunt orbi, având ochi, dar nevăzând nimic (Matei 13, 15). Orbul trupesc e orb doar o vreme, în lumea aceasta, pe când orbul duhovnicesc e orb şi în timp, şi în veşnicie. Orbenia trupească e un chip palid al orbeniei cu duhul, este un avertisment orbilor cu duhul, care nu-L văd pe Dumnezeu, nici Împărăţia Lui, ca aceştia să-şi vină în fire şi să se vindece cât mai au vreme. Prin orbenia trupească Dumnezeu vrea să dezvăluie orbenia celor orbi duhovniceşte. Ochii sunt orbi nu de la Dumnezeu ci, la fel ca toate bete­şugurile şi bolile, de la păcat. Dacă în om n-ar fi orbenia duhului, toţi orbii cu trupul şi-ar dobândi dintr-o dată vederea. Atâta vreme, însă, cât mai sunt din cei orbi cu duhul, care nu-L văd pe Dumne­zeu, Dumnezeu va da un chip orbirii lor, şi anume ochii închişi ai orbilor cu trupul. Dacă n-ar fi între oameni surzenie şi muţenie duhovnicească, toţi surzii ar auzi dintr-o dată, şi toţi muţii ar vorbi. Dar câtă vreme sunt oameni care nu au urechi cu care să audă Legea lui Dumne­zeu, sau gură să-L slăvească pe Ziditor, Dumnezeu va face din surzi şi din muţi oglinzi ale surzeniei şi muţeniei acelora.

Dacă n-ar fi lepră sau ftizie duhovnicească, sau paralizie, sau febră, sau orice altă boală a duhului, toţi bolnavii lumii s-ar vinde­ca dintr-o dată de bolile lor, care apar în trup pentru că duhul bol­nav le sileşte să apară ca să-i descopere starea. Câtă vreme duhul omului va fi bolnav de aceste boli, ele se vor arăta în trupul lui. Orbirea ochilor trupeşti are aşadar o însemnare adânc du­hovnicească şi se înţelege numai în chip duhovnicesc. Cine nu are pricepere duhovnicească nu va cunoaşte, nici nu va putea desco­peri de ce există pe lume orbirea, surzenia şi muţenia trupească, precum şi toate celelalte boli şi infirmităţi trupeşti. Unul ca acesta n-are decât a se minuna de orbirea cuiva, făcându-i-se milă şi spunându-şi: „Mulţumesc lui Dumnezeu că nu sunt orb!” Dar cine îţi spune că nu eşti orb? De ce ţi-e milă de unul pe care Pronia ţi l-a scos în cale tocmai pentru că-i e milă de tine? Dacă tu n-ai fi orb cu duhul, n-ar sta acum un orb înaintea ta. El ţi-a apărut toc­mai ca un diagnostic viu al bolii tale, care e orbirea lăuntrică. Orbul te-a făcut să-ţi fie milă de el, iar tu ai scos din buzunar un bănuţ şi i-ai dat de pomană; cu acestea, nici partea lui, nici a ta nu s-a sfârşit. Partea orbului în întâlnirea cu tine este să-ţi arate, prin orbenia lui trupească, orbenia ta duhovnicească; iar partea ta este de astă dată să iei aminte la învăţătura pe care ţi-o dă orbul, să-ţi plângi orbirea ta şi să alergi să te vindeci cât mai repede. Unde ai să alergi? La cine? Cine în lume vindecă orbii? Nimeni între muritori. Numai Cel care a dat şi vederea trupească şi pe cea duhovnicească, numai El poate să vindece orbirea, pe cea trupeas­că şi pe cea duhovnicească.

Dar pentru ce, veţi întreba, nu a vindecat Hristos, cu puterea Lui, toţi orbii de pe pământ? Dar făcând aceasta, cum s-ar mai fi văzut oare orbirea cu duhul a omului? La ce s-ar mai fi scris cărţi despre orbirea duhovnicească, dacă oamenii abia înţeleg ce e aceea orbire, chiar şi când le stă un orb dinainte? Atâta vreme cât este orbire duhovnicească, va fi şi umbra ei, orbirea trupească. Să ne oprim asupra Evangheliei de astăzi şi vom vedea de ce Domnul a vindecat aceşti orbi, şi nu alţii.

Şi când S-a apropiat lisus de Ierihon, un orb şedea lângă drum, cerşind. În vremea aceea, Iisus că­lătorea din Galileea la Ierusalim. Ţinând drumul de-a lungul văii Iordanului, a ajuns la cetatea Ierihonului. Aceasta a fost ultima dată când Domnul a venit în acest oraş. Prima oară fusese cu trei ani înainte, când mersese cu mulţimile la Iordan, să Se boteze de loan. Ce deosebire între atunci şi acum! Atunci, Domnul mergea printre ceilalţi, necunoscut de nimeni, nebăgat în seamă de nimeni din mulţimea de oameni care n-avea ochi decât pentru Ioan, până când acesta a spus: Iată Mielul lui Dumnezeu! şi: Acesta este! (Ioan l, 29-30). Acum, erau cu El ucenicii Lui şi mulţime mare (Marcu 10, 46); faima Lui era mare, îi mersese vestea până şi printre orbii din Ierihon. Atunci era la începutul lucrării Sale, acum se apropia de sângeroasa ei culme. În viaţa lui Hristos toate par întâmplări, desfăşurându-se de fapt până în cele mai mici amănunte în chip proniator. Un orb şedea lângă drum. Ca din întâmplare! Şi, tot ca din întâmplare, Hristos trecea pe drumul acela. Totul s-a întâmplat cu dumnezeiască rânduială. Domnul avea să deschidă ochii acestui orb trupesc doar cu câteva zile mai înainte ca orbii cei duhovniceşti din Ierusalim să-L răstignească pe El. Prin credinţa acestui orb, Domnul a vrut să ruşineze necredinţa cărturarilor şi a bătrânilor poporului. A vrut să arate că lumea este răsturnată de păcat, că cei care au ochi nu văd, pe când cei care n-au ochi, văd. A venit în lume ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi (Ioan 9, 39), cum Însuşi a spus. Cei care în fiecare zi cercetau şi tâlcuiau poporului Scripturile nu au fost în stare să vadă că Iisus este Mesia, Mântuitorul. Din Evan­ghelia după Marcu vedem că orbul de la Ierihon era fiul unui oare­care Timeus — de unde numele lui: Bartimeu. Matei pomeneşte doi orbi, nu unul. Nu e nicio nepotrivire ci, la fel ca şi cu cei doi îndră­ciţi din Gadara, un Evanghelist pomeneşte doi orbi, iar altul doar pe unul din cei doi orbi, şi anume pe cel mai cunoscut în împre­jurimi. Se poate că aceşti doi orbi nici să nu fi fost împreună, ci unul să se fi aflat într-o parte a oraşului, iar celălalt în altă parte. Pentru că Domnul a săvârşit adesea mai multe minuni într-un loc, a vinde­cat mai mulţi bolnavi într-o zi. Aici se vorbeşte de unul din cei doi orbi, cel mai cunoscut în partea locului, Bartimeu. Orbul acesta nu era numai orb, ci şi sărac, pentru că ni se spune că şedea lângă drum, cerşind. Cerşitul este cariera obişnuită a orbilor. Nu se vede mâna lui Dumnezeu în faptul că cei mai mulţi orbi sunt săraci? Orbul nu vede, dar are să fie văzut de cât mai mulţi, ca să fie o pomenire vie a lumii celeilalte. Un orb bogat, trăindu-şi orbirea între cei patru pereţi ai săi, e de două ori orb: el nici nu vede, nici nu este văzut, şi nu este de folos nimănui. Un orb sărac însă n-are încotro, trebuie să iasă la cerşit, să se arate oamenilor.

Bartimeu şedea în praful drumului, ca de obicei, cerând de po­mană trecătorilor.

Şi, auzind el mulţimea care trecea, întreba ce e aceasta. În jurul lui Hristos se îmbulzea mulţime de oameni, iar Bartimeu, cu auzul ascuţit pe care, după cum ştim, îl au orbii, a auzit acea mulţime gălăgioasă.

Şi i-au spus că trece lisus Nazarineanul. Şi el a strigat, zicând: Iisuse, Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine! A fost destul să audă rostindu-se numele lui Iisus, că Bartimeu a şi început să strige, înseamnă că avea cunoştinţă nu numai de numele lui Hristos, ci şi de faptele Lui. Trebuie să fi aflat că Hristos mai vindecase nefericiţi ca el. Multă vreme nădăjduise poate că acest Tămăduitor va trece odată şi odată şi pe drumul unde-şi petrecea el zilele, la fel de orb ca şi praful în care zăcea, neavând de aşteptat, afară de Hristos, decât moartea. Avea gata pregătit pe buze strigătul: Iisuse, fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine! De ce Îl numeşte fiu al lui David? Pentru că Mesia cel aşteptat avea să apară din casa lui David, ceea ce se şi săvârşise, Preacurata Fecioară Măria fiind vlăstar al acestei Case. Fie-Ţi milă de mine! Fă pentru mine ceea ce numai Tu poţi să faci! Ai milă de mine, de praful din pulberea drumului! Puţini îmi dau – şi nu fără să pregete — un ban să pot trăi şi eu. Tu însă îmi poţi da totul, îmi poţi da tot ce doresc. Şi nu doresc decât un singur lu­cru: să-mi capăt vederea. Cred în mila Ta; cred că mai uşor îmi dai Tu vedere decât îmi dau oamenii un bănuţ. Pentru că Tu ai bogăţii regeşti de daruri şi milostivire. Ai milă de mine, Iisuse! Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine! Lumea Îl înconjura pe Hristos din toate părţile, unii mergeau pe drum înaintea Lui, iar alţii după El. Se vede că Bartimeu ţipa ca din gură de şarpe, de vreme ce a fost certat, ba poate chiar ameninţat. Glasul lui deznădăjduit, acope­rind zarva mulţimii, era supărător pentru cei din jur. Dar el ştia una şi bună: că acum ori niciodată bate ceasul lui; acum ori nicio­dată are să fie vindecat de Hristos, iar de nu, va rămâne pentru tot­deauna ferecat în noaptea lui cea neagră. De aceea, el n-a luat în seamă pe cei care-i cereau să tacă, pe cei care, în faţa desăvârşitei lui nenorociri, nu-i puteau da nimic altceva decât un bănuţ, ci a strigat mai departe la Cel care putea să-i dea ceea ce numai Dum­nezeu poate să dea: Iisuse, fie-Ţi milă de mine! Din păcate, în ziua de astăzi sunt mulţi orbi din aceştia. Mulţi ar vrea să se apropie de Hristos, dar sunt împiedicaţi de cei ce merg înainte: căpetenii ale poporului, îndrumători, scriitori. Multe su­flete care strigă la Hristos sunt luate în râs ori silite să tacă. Şi mai degrabă cei sărmani, cei simpli, cu inima neînvârtoşată de răutăţi, caută să se apropie de Hristos şi strigă după El, pe când cei rătăciţi prin desişurile acestei lumi, pierzând drumul cel drept, îi amenin­ţă şi-i ţin departe de Domnul. Aşa stau lucrurile cu oamenii, şi aşa stau lucrurile cu popoare întregi. Astăzi oameni sărmani din mulţimile Europei bunăoară, cheamă pe Hristos ca pe singurul Drept-Călăuzitor şi Mântuitor, pe când cei care conduc aceste mulţimi îşi bat joc de unii ca aceştia, caută să-i facă a tăcea şi opresc până şi rostirea sfântului şi mântuitorului Nume. Dar cei care voiau să-l facă să tacă pe orbul Bartimeu erau mai orbi decât el, după cum şi conducătorii, scriitorii şi aşa zişii luminători ai na­ţiunilor din Europa sunt mai orbi decât ţăranii aceleiaşi Europe. Şi, astfel, se arată adevărul spuselor lui Hristos: ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi (Ioan 9, 39). Ce pildă minunată de stăruinţă în credinţă ne dă orbul Barti­meu! Ameninţat fiind, nu se da în lături. Certat fiind, nu înceta să strige. La ce bun să asculte de trestia uscată, la fel de oarbă pe di­năuntru ca şi el pe dinafară? Sufletul său cel însetat simţea că din Hristos curge în valuri viaţa desăvârşită. Simţea că Iisus, Cel despre care auzise atâtea şi la care se gândise atâta, poartă cerul pe creştetul Său, înţelepciune în graiul Său, milă în inima Sa şi vinde­care pe braţele Sale. Ce erau toţi fariseii, arhiereii şi cărturarii, pe lângă El? Ce erau toţi aceştia care se trufeau cu ştiinţa lumii şi se înfruntau pentru cărţi şi pentru idei? Trestie uscată, fâsâit gol! Oase uscate zdrăngănind laolaltă! Atâta ştiinţă, atâta înţelepciune şi putere, care împreună nu-i pot da unui amărât de orb decât câţiva bănuţi murdari, agonisiţi prin cine ştie ce mijloace necurate! Ei îl ameninţau şi-şi ridicau asupra lui pumnul, căutând să-l facă să tacă tocmai acum, când era de faţă adevăratul înţelept, ade­văratul Iubitor de oameni şi adevăratul Doctor, Cel care cu sfintele Sale picioare dă preţ pulberii aşternute peste găurile ce fuseseră odinioară ochii lui Bartimeu. Tocmai pe ei să-i asculte în ceasul acesta prielnic? De fâsâitul trestiei seci să se teamă şi de zăngănitul oaselor moarte? Nu, Bartimeu! Mai bine să mori sub loviturile lor decât să rămâi aici, la margine de drum, legat de banii lor. Nu, creştini, nu! Niciodată, pentru nimic în lume să nu vă temeţi de cei ce stau între voi şi Hristos, chiar de-ar purta aceştia coroane îm­părăteşti şi-ar ţine sceptre de fier în mâinile lor şi ar avea capetele pline de toată ştiinţa de pe pământ! Pe lângă Hristos nu-s decât trestie uscată, oase moarte. Nici ei nu văd şi nici ţie nu-ţi pot da ve­dere; nici viaţă nu au, nici nu pot să-ţi dea viaţă; nu ştiu nimic şi nici pe tine nu pot să te înveţe. Toată puterea, averea şi ştiinţa lor stă în banii pe care-i cerşesc lumii trupeşti şi acesta este singurul lucru pe care ţi-l pot da şi ţie. O, creştine, strigă la Hristos la fel cu acest orb! Strigă mai mult şi mai tare, până ce te va auzi. Ce dacă eşti ameninţat? Ce dacă eşti batjocorit de orbii cei duhovniceşti? Să fâşâie trestia seacă! Să zăngăne oasele moarte! Tu strigă mai departe: Iisuse, fie-Ţi milă de mine! Orbul Bartimeu nu era orb cu duhul. Credinţa lui tare în Hristos dădea duhului său vedere. Cu duhul vedea pe Dumnezeu, chiar nevăzând zidirea Lui. Asculta şi auzea ceea ce-i mai de preţ, ceea ce e puternic, fără de moarte, dăinuitor, nestricăcios, veşnic viu şi plin de bucurie. Iar cei care voiau să-l facă să tacă erau orbi de ne­vindecat, în zadar alergau în faţa lui Hristos. Mai orbi decât Bartimeu, nu ştiau înaintea cui aleargă, nu ştiau cine vine după dânşii. Ce semn înfricoşat pentru preoţii de astăzi, pentru cei ce merg în fruntea poporului şi-l călăuzesc în viaţa duhovnicească! Să intre aceştia în cămara inimii lor şi să se întrebe dacă sunt tot atât de văzători cât Bartimeu, care nu vedea nici pomi, nici munţi, nici fiare sălbatice, ci care vedea pe Dumnezeu în duhul Său; care privea şi vedea Dumnezeirea Domnului nostru. Nu seamănă ei în multe privinţe cu acei mergători înaintea lui Hristos? La fel ame­ninţă şi ei pe cei credincioşi; la fel iau în derâdere sufletele lor şi strigătul lor către Hristos; la fel îndeamnă la tăcere şi caută să îm­piedice rugăciunea adevăraţilor rugători!

Apropiindu-Se de orbul Bartimeu, Domnul i-a auzit strigătul, i-a auzit şi pe cei ce-l certau. Şi, oprindu-Se, lisus a poruncit să-l aducă la El. Câte mii de trecători nu-şi văzuseră de drum mai departe, fără să se oprească lângă el o clipă, fără să-i dea un semn de milostivire! Mai degrabă aveau grijă să-l facă să tacă, să-şi cruţe urechile. Dar Hristos S-a oprit. Şi cum putea să nu Se oprească lângă acest orb care era om, când a venit în lume anume pentru oameni? Cum să treacă nepăsător pe lângă un suflet simţitor care strigă deznădăj­duit? De ce S-ar grăbi spre Ierusalimul lui Irod, Pilat şi Caiafa, acei răi mai orbi decât sărmanul Bartimeu? Acesta Îi cere mântuire, pe când aceia Îi pregătesc cruce. S-a oprit şi a poruncit hapsânilor care mergeau înainte să-i arate nefericitului lor frate puţină milă. O, cum le porunceşte şi astăzi Hristos tuturor celor din frunte, care urmăresc aşa zisul progres în vreme ce fraţii lor se zbat plângând şi strigând în praful drumului ce duce la această minciună, să se oprească! Pentru Hristos omul e mai de preţ decât toată civilizaţia, decât toate universităţile, cărţile, maşinile falsei înaintări. Mila e mai mult decât toate cuvântările, decât toate produsele iscusinţei omeneşti. Progresiştii aceştia ce o iau înaintea lui Hristos caută câştigul cel mai mic, pe când Hristos pe cel mai mare. Ei adună şi împart mărunţiş, pe când Hristos, Cel cu adevărat bogat, are şi împarte cele mai mari bunătăţi.

Evanghelistul Marcu ne mai spune că, poruncind Hristos să-I fie adus Bartimeu, cineva din mulţime s-a dus la orb şi l-a chemat: îndrăzneşte, scoală-te! Te cheamă! Iar orbul, lepădând haina de pe el, a sărit în picioare şi a venit la Hristos (Marcu 10, 49-50). De aici se vede că până atunci Bartimeu şezuse în drum strigând cât îl ţineau pu­terile, ca să fie auzit de Hristos. De parcă nici nu s-ar mai fi putut ţine pe picioare de frică: nu cumva să treacă pe lângă el fără să-l audă. Dar, fiind chemat, de bucurie a ţâşnit, a aruncat haina de pe el, şi s-a dus la Hristos.

Cuvântul acesta are un tâlc adânc; de fapt cuprinde tot chipul mântuirii noastre. Şi noi, orbi cu duhul, zăcem în praful acestei lu­mi. Simţind prezenţa lui Dumnezeu ne dăm seama de orbirea noastră pricinuită de păcat, de slăbiciunea, de necurăţia şi nimicni­cia noastră. Atunci începem să strigăm plângând la Dumnezeu, cerând ajutor, dar tot neridicându-ne din ţărână, pentru că nu ne putem ridica singuri din mocirla păcatului, oricât de mult l-am urî, până ce nu ne încredinţăm că Dumnezeu Şi-a plecat urechea la plânsul nostru. Îndrăzneşte, scoală-te! Te cheamă! Păcătosul care şi-a venit în fire trebuie să audă acest cuvânt ca să se poată ridica din păcat şi să se apropie în chip hotărâtor de Domnul. Pentru că, simţindu-şi păcătoşenia înaintea lui Dumnezeu, pe om îl cuprinde spaima, zace ca înlemnit, cutremurat de frică şi strigă după aju­torul lui Dumnezeu. Are nevoie de cineva care să-i spună să nu se teamă, să se ridice, să iasă din noroiul păcătoşeniei şi neputinţei sale, pentru că Dumnezeu îl cheamă. Cine are să-i spună păcătosu­lui care se deşteaptă toate acestea? Biserica. Ea îmbărbătează pe păcătoşi, îi ajută să se ridice, îi încredinţează de mila lui Dum­nezeu şi e gata în orice clipă să spună oricui strigă după mântuire: îndrăzneşte, scoală-te! Te cheamă! De ce îşi leapădă Bartimeu haina înainte să vină la Hristos? Şi lucrul acesta înseamnă ceva. Înseamnă ţesătura de păcat şi strică­ciune în care e îmbrăcat sufletul păcătosului, grea ca plumbul, care îl împiedică să stea drept şi să vină la Hristos. Trebuie să arunce de pe sufletul său zdreanţă murdară, grea, apăsătoare, să zvârle de­parte tot păcatul, ca să fie în stare să se ridice şi să se apropie de Dumnezeu.

Tremurând ca frunza, orbul Bartimeu s-a apropiat de Hristos. Şi apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! Dar Hristos ştia ce vrea de la El orbul, de ce l-a mai întrebat? Ştia nu numai ce vrea orbul, ci ştia, mai înainte de a intra în Ieri­hon, tot ce avea să se întâmple în acea zi în oraş. Cel ce a profeţit dărâmarea Ierusalimului şi împrăştierea iudeilor pe toată faţa lu­mii, cine a văzut sfârşitul lumii şi Judecata de Apoi cu mii de ani înainte de a fi toate acestea, uşor putea pătrunde ce avea să fie atunci în Ierihon şi ce voia de la El orbul Bartimeu. N-a întrebat, aşadar, pentru că n-ar fi ştiut, ci în folosul lui Bartimeu şi al celor de faţă. În folosul lui Bartimeu, pentru ca el să arate limpede ce doreşte, să-şi toarne în cuvânt simţirea inimii. Astfel Domnul ne învaţă ca, în orice rugăciune, să cuvântăm limpede. Rugăciunea cuprinsă în cuvinte limpezeşte, curăţă şi întăreşte rugăciunea inimii. Domnul a mai întrebat şi pentru popor, ca toţi să audă ce-i cere Lui orbul: să audă că orbul Bartimeu nu-i cere de pomană bani, ci-i cere de pomană ceea ce muritorii nu-i pot da, ci numai Dumnezeu. Până atunci Bartimeu nu spusese ce vrea; doar strigase: Fie-Ţi milă de mine! Dar tot aşa strigase şi la ceilalţi trecători, de la care aştepta un ban. Se poate să fi strigat oricui trecea pe acolo: „Fie-ţi milă de mine!” Iată de ce a cerut Domnul să-I spună Lui, în faţa tuturor, ce vrea. Doamne, să văd! a răspuns Bartimeu. Doamne, să văd! Observaţi că, venind la Hristos, Bartimeu nu i-a mai spus: Iisuse, nici: Fiule al lui David, ci: Doamne. Venind la Hristos, aşadar, a venit la cunoştin­ţa că Iisus este Domnul. La fel se întâmplă cu orice credincios: de departe, Hristos pare un om obişnuit, chiar dacă un om mare. De departe Îl numim cu nume obişnuit, nume de om, şi vorbim de­spre stirpea Lui omenească. Dar, când venim la El, când Îi simţim suflarea atotputernică şi dătătoare de viaţă, abia atunci ajungem să cunoaştem că obârşia Lui e în ceruri, că El nu este din lumea aceas­ta, că a venit din veşnicie ca să ne cerceteze pe noi, cei trecători în vreme, şi că este cu adevărat Domnul.

Doamne, să văd!, a spus tremurând orbul. Şi Iisus i-a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit. Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul, care văzuse, a dat laudă lui Dumnezeu. Doar un cuvânt plin de putere, şi orbul Bartimeu a văzut. Vezi! Nici vorbă de sugestie, despre care vorbesc mulţi blasfematori de astăzi, ci cuvânt tare, cuvânt dumnezeiesc, cuvânt care, odată ros­tit, produce lucrarea. La fel ca în începuturile Zidirii, când a spus Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost lumină (Facere l, 3). Sugestia e arma vulpii împotriva puilor, nu lucrul lui Dumnezeu cu oamenii. Dacă cei orbi duhovniceşte explică minunea aceasta zicând că e sugestie (pentru că puterea şi prezenţa lui Dumnezeu le sunt de nesuferit) să explice atunci tot prin sugestie şi uscarea, la cuvântul lui Hristos, a smochinului neroditor, şi liniştirea furtunii, şi încetarea vântului. Dar cine-şi poate închipui că un pom se usucă la sugestia cuiva, sau că poţi sugestiona stihiile?

Credinţa ta te-a mântuit. Domnul a spus aceasta ca să-i înveţe pe oameni smerenia. Adesea vorbea astfel celor pe care îi vindeca de boli cumplite. Aşa i-a spus femeii cu curgere de sânge, care suferise doisprezece ani şi se vindecase doar atingând veşmântul lui Hristos: îndrăzneşte, fiică; credinţa ta te-a mântuit (Matei 9, 22). Dar cum să-i fi ajutat credinţa pe mulţimea de îndrăciţi vindecaţi de Hristos? Ce credinţă a ajutat-o pe văduva din Nain când Dom­nul l-a înviat deodată pe fiul ei, fără ca nimeni să fi cerut sau măcar să fi aşteptat lucrul acesta? Nu l-a înviat Domnul pe Lazăr în faţa Martei şi Mariei, care se îndoiau, iar nicidecum drept răspuns la credinţa lor? Fapta de a fi dat vedere orbului Bartimeu a fost aşadar fapta puterii lui Hristos, dar Domnul a pus-o şi pe seama cre­dinţei acestuia, ca să ne înveţe smerenia şi ca să sfărâme capul mândriei satanice din cei care, zvârlind câţiva firfirici unui orb, se umflă în sinea lor de parcă cine ştie ce lucru mare ar fi săvârşit. Apostolul Pavel vorbeşte în duhul smereniei lui Hristos când spune: Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât este el însuşi (Filipeni 2, 3). Vorbindu-i în acest chip lui Bartimeu, Domnul vrea să cinstească vrednicia omului, să arate că oamenii sunt chemaţi să fie împreună-lucrători cu Dumnezeu întru tot binele. Iar dacă vrei să ştii în ce chip anume poţi fi împreună-lucrător cu Dumnezeu, află că acest lucru se poate prin credinţa în Hristos Domnul. Aces­ta este singurul lucru care ţi se cere, şi singurul lucru pe care îl poţi face. Crede numai şi Dumnezeu va săvârşi ceea ce voieşti, pentru credinţa ta.

Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Cum a deschis ochii, Bartimeu L-a văzut în faţa lui pe Hristos. Fericit a fost el, având în faţa ochilor săi de abia deschişi lucrul cel mai vrednic de a fi privit! De-acum nu-şi mai putea lua ochii de la atâta frumu­seţe şi slavă, ci mergea, ca legat, după Domnul. La ce altceva să se fi uitat? La Ierihonul cel murdar, unde se chinuise atâta amar de vre­me? La iarba gata să se ofilească? La norii în risipire? Sau la vitele duse la tăiere? Sau la oamenii ce se îndreaptă spre mormânt? Sau la felurimea făpturilor născute în durere, vieţuind în durere şi mu­rind în durere? Nu! Bartimeu privea la Domnul Cel fără de moarte, la Cel mai tare decât lumea, mai tare decât mormântul şi mai tare decât toate puterile întunericului; şi privirea lui Bartimeu a ră­mas aţintită asupra Lui. Tot ce poate omul vedea pe lume îi în­dreaptă privirea spre cea mai dulce vedere: vederea lui Dumnezeu. Dacă ochii nu-i slujesc omului întru această vedere, atunci îi arată o cu totul alta: priveliştea hăţişurilor întunecate, a spinilor, a beznei duhovniceşti şi a pierzării celei de pe urmă. Bartimeu, de cum şi-a căpătat vederea, L-a văzut pe Dumnezeu fără mijlocirea naturii si nici nu mai dorea să vadă altceva. De ce să privească chipul morţii când are în faţă Viaţa? De ce să se uite la cele trecătoare când are în faţă Statornicia? De ce să se ţină de lu­crurile slabe ale lumii când s-a lipit de Cel Atotputernic? Şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Ochii îi cârmuiau picioarele şi graiul, trupul şi sufletul. Văzându-L pe Hristos, a înţeles la ce e bun gra­iul: la a-L slăvi pe Dumnezeu. Şi a început să slăvească şi să laude pe Dumnezeu. Astfel Bartimeu nu şi-a folosit ochii spre pierzare, ci spre ceea ce i-a făcut Dumnezeu să fie: spre a privi slava lui Dum­nezeu. Şi toată mulţimea care era acolo şi a văzut acea slăvită minune a mulţumit lui Dumnezeu. Darul făcut de Domnul lui Barti­meu a trecut repede şi la alţii, încât mulţi din cei ce se îndoiau şi mulţi din cei necredincioşi, care fuseseră mai înainte orbiţi de în­doială şi necredinţă, şi-au deschis ochii duhovniceşti şi au început să laude pe Dumnezeu. Ce s-a întâmplat cu orbul Bartimeu se întâmplă şi astăzi multor orbi cu duhul, când aceştia încep să vadă. Ei urmează lui Hristos şi nu mai privesc la nimic altceva, Îl slăvesc pe Dumnezeu şi nu mai laudă nimic altceva. O, ce bolniţă mare e lumea aceasta! Şi cea mai mare parte a bol­navilor dintr-însa sunt orbii, iar singurul doctor aici este Hristos Domnul. O, ce plin de praf e drumul Ierihonului acestei lumi! Şi ce gloată întunecată alergă pe el! Şi Unul singur trece prin adună­tura aceasta cu puterea de a da vedere tuturor orbilor. Este Hris­tos. Un orb cu ochii trupeşti, Bartimeu, s-a ridicat odată din mijlo­cul acestei mulţimi de orbi duhovniceşti. La fel e şi astăzi. Şi astăzi numărul celor orbi trupeşte e mic faţă de uriaşa mulţime a orbilor cu duhul, cărora cei dintâi le stau înainte ca un semn viu, o zu­grăveală vie, un diagnostic viu. Şi cum numărul orbilor duhovniceşti e în creştere, şi orbii trupeşti sunt mai mulţi. Cultura europeană poate să ascundă orbii trupeşti prin spitale, numărul lor în­să nu-l poate împuţina. Poate să-i închidă acolo, ca să nu-i vadă lumea, acesta însă e lucrul cel mai rău pentru lume, căci cei fără de număr duhovniceşte orbi nu-şi mai au zugrăvit chipul sufletului lor pe la colţurile străzilor şi pe la răspântii, nu-şi mai pot citi acolo numele bolii lor.

Plecând din Ierihon, Domnul a mers la Ierusalim, unde a fost ucis de orbii cu duhul — Irod, Pilat şi Caiafa, laolaltă cu şleahta oarbă a cărturarilor şi fariseilor. Mormântul însă de-abia L-a ţinut trei zile, apoi I-a dat drumul. Domnul putea porunci pământului să-I dea drumul aşa cum a poruncit orbirii lui Bartimeu să se ducă de la ochii acestuia. Mormântul lui Hristos s-a făcut ochiul strălu­citor al întregii lumi. Domnul a înviat din morţi şi este viu, nevă­zut vederii trupeşti, dar văzut de ochii duhovniceşti. Merge prin pulberea drumurilor acestei lumi şi aşteaptă ca vreun orb să-L strige: „Doamne Iisuse, miluieşte-mă!” E gata să miluiască pe oricine plânge înaintea Lui, aşa cum a miluit pe orbul Bartimeu. Cei ce vor primi de la El vedere duhovnicească vor merge după El slăvind pe Dumnezeu. Slavă Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi ne­despărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Total
123
Shares
Previous Post

Pași de urmat pentru a asculta transmisiunile live ale slujbelor

Next Post

Cuvioasa Xenia- de lume străină, iar cerului locuitoare

Related Posts