Sfântul Nicolae Velimirovici
Nu există nici măcar o singură poruncă dată de Dumnezeu, care să nu fi fost încălcată de către oameni şi iarăşi nu există nici măcar o singură poruncă pe care oamenii să o fi împlinit fără să cârtească sau să se plângă. Şi iarăşi nu există nici măcar o singură poruncă dată de Dumnezeu, pe care Domnul Iisus să o fi încălcat şi niciuna pe care să o fi împlinit cu cârteală sau cu plângere.
Tot ceea ce a trebuit să rabde, să împlinească şi să îndure, El a făcut în desăvârşită smerenie şi ascultare faţă de Tatăl Său din cer- şi a făcut aceasta numai ca să ne înveţe pe noi smerenia şi ascultarea; numai ca să ne încurajeze în răbdare; numai ca să ne arate că tot ceea ce porunceşte cerul este şi posibil şi ne este de trebuinţă, ca noi să împlinim sub supravegherea şi îndrumarea atotvăzătoare a Dumnezeului Celui viu.
Oamenii se plâng de sărăcie şi despre faptul că nu-şi cunosc originile, deşi, dacă cercetăm trecutul, toţi oamenii sunt împărăteşti prin naşterea de la Dumnezeu Împăratul. Şi El, singurul Fiu al lui Dumnezeu zămislit şi iubit, nu S-a plâns niciodată că S-a născut în ieslea oilor dintr-o peşteră, sau pentru că nu avea un loc unde să-Şi plece capul.
Oamenii îşi blestemă vrăjmaşii, deşi, foarte adesea, chiar păcatul lor i-a schimbat în vrăjmaşi pe cei ce le erau aproape. Dar El, Mielul lui Dumnezeu cel fără de păcat, a fost silit, pe când era prunc la sânul Maicii Sale, să fugă într-o ţară îndepărtată, dinaintea sabiei mânjite de sânge a lui Irod. Aceasta aşa s-a întâmplat, deşi El nu Şi-a blestemat vrăjmaşii.
Cei mai mulţi oameni se răzvrătesc adesea împotriva cârmuitorilor şi a legilor, când se află în ei tulburare. Dar El, Dătătorul de lege pentru toată lumea, S-a supus puterilor şi legilor care erau, dând Cezarului cele ce sunt ale Cezarului (Marcu 12, 17).
Oamenilor le vine greu să postească, deşi pâinea şi legumele sunt îngăduite în zilele cele mai grele de post şi cu toate că postirea este de cea mai mare însemnătate pentru curăţirea minţii şi a conştiinţei. Dar El, Preacuratul, cu toate că nu avea nimic să curăţească, de bunăvoie Şi-a luat post de patruzeci de zile, post fără pâine, legume sau apă.
Rugăciunea este o luptă pentru oameni, atât în Biserică, cât şi în singurătate, deşi rugăciunea este scara care îl ridică pe om din ţărână şi dintr-o existenţă animalică spre Dumnezeu. Dar Cel care, în trup fiind, se afla împreună cu oameni la baza scării vieţii, iar în duh se afla în vârful scării, a mers cu bucurie la rugăciune în sinagogă şi a petrecut nopţi întregi singur în rugăciune.
Oamenii nu vor împlini, fără să se plângă, nici măcar un pic sau o mică parte din legea lui Dumnezeu, cu toate că această lege este dată pentru propria lor mântuire. Dar El, Mântuitorul lumii, care nu avea pentru ce să se mântuiască, a împlinit cu ascultare poruncile cele mai grele din legea lui Dumnezeu, şi cu smerenie S-a adus pe Sine jertfă pentru oameni, numai pentru că ştia că era voia Tatălui Său cel ceresc şi pentru că era de trebuinţă pentru mântuirea oamenilor.
Adam şi Eva, care vieţuiau în belşugul Raiului şi erau îndestulaţi de toate bogăţiile şi bunătăţile dumnezeieşti, nu au fost în stare să se opună unei ispite mici din partea diavolului şi să nu se atingă de pomul oprit. Dar El, în singurătate şi în pustiu, fiind flămând şi însetat, fără pâine sau apă, fără prieteni sau o mână de ajutor, a rezistat celor mai mari ispite pe care necuratul satan a fost în stare să I le pună la cale.
Cât de măreţe, cât de măreţe în mod tragic, sunt toate întâmplările din viaţa lui Hristos! Ele sunt ca un munte ale cărui poale sunt spălate de apele mării fără de folos şi al cărui vârf nu este văzut de ochiului omenesc.
Mulţi dintre cei care citesc Sfintele Scripturi cred că învăţătura cea mai importantă se află în Predica Sa de pe Munte. Totuşi, în viaţa lui Hristos se află o mare mulţime de întâmplări în viaţa lui Hristos care, prin învăţătura pe care o dau, se aşează pe aceeaşi treaptă cu Predica de pe Munte.
Este greu de spus ce este de cea mai mare însemnătate şi ce este de însemnătate mai mică în învăţătura lui Hristos. Totuşi, este sigur că nu se află nimic fără însemnătate în viaţa Sa. Şi mai este de asemenea sigur faptul că nu se poate spune că învăţăturile pe care le dă prin cuvinte au o însemnătate mai mare decât învăţătura pe care o arată prin lucrările Sale şi în întâmplări.
Mai mult, cineva ar putea spune mai degrabă că lucrările lui Hristos şi întâmplările din viaţa Sa lasă, pentru majoritatea credincioşilor, o impresie mai profundă şi produc simţăminte mai puternice decât învăţătura pe care o dă prin cuvinte.
La fel, oamenii ar fi mult mai impresionaţi dacă un doctor ar deschide ochii unui orb fără să vorbească despre aceasta, decât unul care explică cu ajutorul cuvintelor cum un orb şi-ar putea căpăta vederea. Dar, pe de altă parte, lucrările nemaipomenite şi minunate şi întâmplările din viaţa Eroului dumnezeiesc rămâneau la fel de tăinuite ca tunetele de nepriceput din vârful muntelui, dacă nu căpătau viaţă, lămurire şi îndreptare prin învăţătura pe care a dat-o în cuvinte Sfântul Învăţător.
Cugetând asupra unui lucru sau altul, omul trebuie să spună, cu frică şi cu umilire adâncă şi smerită, că acestea sunt lucruri mari, în chip de negrăit prin cuvânt şi că un lucru nu se poate despărţi de altul, tot aşa cum răsăritul nu se poate despărţi de apus. Pentru că, la ce ar folosi cuvintele lui Hristos: „rugaţi-vă neîncetat” dacă El nu ar fi dat o pildă lămurită, de rugăciune neîncetată?
Or, pe de altă parte, cum am putea pricepe şi cum ne-ar putea fi de folos pilda Sa de postire îndelungată, dacă El nu ne-ar fi desluşit trebuinţa şi chipul mântuitor al postirii? La fel, lucrările Sale de dragoste creştinească şi învăţătura Sa despre milostivire se întregeşte una pe alta; la fel se întâmplă cu lupta Sa cu satan şi cu învăţătura Sa despre vegherea asupra sufletului şi depăşirea ispitei, şi din multe alte exemple, atât prin cuvânt, cât şi prin faptă, pe care le-am putea da.
Lucrările Sale se află în armonie cu cuvintele Sale, tot aşa cum un trup sănătos se află în armonie cu un suflet sănătos. Doamne, El nu a venit pe pământ numai pentru a-Şi îmbrăca sufletul în trup omenesc, ci şi pentru a întrupa fiecare cuvânt al Său- ca să îmbrace fiecare cuvânt al Său în veşmânt minunat de lucrări şi întâmplări văzute.
Să vedem acum în ce chip întrupează Domnul cuvintele Sale despre postire, priveghere şi biruirea ispitelor printr-un trup minunat de lucrări şi întâmplări. După botezul Său în Iordan, El pleacă în pustie, ca să-Şi asume marea nevoinţă a postirii, privegherii şi a luptei cu satan.
„Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul”. De ce îndată după botez? Ca să ne arate că după botez suntem supuşi ispitei şi că aşa va fi până la moartea noastră cea trupească. Prin botez, noi suntem curăţiţi şi întăriţi cu puterea lui Dumnezeu şi atunci suntem trimişi la luptă.
Înţeleptul Ioan Gură de Aur spune: „Nu ni s-au dat arme ca să stăm degeaba, ci ca să luptăm”.
Prin botez, noi am devenit întocmai ca Adam în Rai. Ne întrebăm din nou de ce Dumnezeu ne aşează în calea ispitei. Mai întâi, ca să ne arate că suntem liberi. Prin botez Dumnezeu ne-a înarmat cu puterea Sa şi ne-a lăsat aşa înarmaţi ca noi să alegem: vom îndrepta aceste arme către diavol sau către Dumnezeu?
În al doilea rând, de cădem, să ne arate ce a însemnat păcatul lui Adam şi ca să lămurească de ce l-a izgonit Dumnezeu pe Adam din Rai în valea plângerii; sau, dacă suntem biruitori, ca să dezvăluie tăria puterii lui Dumnezeu din noi. Fiindcă Noua Zidire ne arată, cu putere nouă, un Rai nou, un om nou, biruinţă şi slavă nouă, dar şi cădere nouă.
De ce a fost Hristos dus de Duhul Sfânt ca să fie ispitit? Ca să arate că Hristos a fost supus ispitei dinadins, iar nu întâmplător. Dumnezeu nu l-a dus pe Adam dinadins înaintea lui satan, ca să fie ispitit, dar Dumnezeu a făcut aceasta cu Hristos dinadins, pentru a arăta prin aceasta că Adam, în împrejurări mai uşoare, a căzut în ispită, pe când Hristos, în împrejurări mai grele, a fost biruitor asupra ispitei. Aceasta ne mai arată faptul că Adam a căzut pe când se afla în Rai, în vreme ce biruinţa lui Hristos împotriva ispitei a avut loc pe pământ, în valea plângerii şi în surghiun, în pustiu. Căci se spune că Duhul L-a dus pe Iisus în pustiu.
În pustiu, Hristos a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Ce privelişte înspăimântătoare! În timp ce păcătoşii, pentru care Hristos a venit pe pământ, trândăvesc petrecând în plăceri pământeşti, cu mâncare şi băutură din belşug, El, Prietenul păcătoşilor, stă în pustiu, singur şi petrece în rugăciune cu lacrimi, zi şi noapte, fără pâine şi fără apă, atât ziua, cât şi noaptea, în toată vremea celor patruzeci de zile şi nopţi.
Domnul a făcut aceasta pentru a-Şi arăta dragostea nemăsurată pentru oameni, pe care El i-a curăţit prin postul Său şi i-a învăţat prin pilda Sa; şi prin aceasta, să arate legătura Sa strânsă cu Tatăl Său Cel ceresc şi ascultarea Sa faţă de Acesta.
Doamne, tot ce spun oamenii că nu pot face, El a făcut; şi tot ceea ce oamenii fac fără de voie şi cu cârteală, El a făcut cu ascultare şi cu râvnă. El a împlinit tot ceea ce poporul ales a crezut că nu se poate împlini.
Poporul ales, în bogăţiile Egiptului, a căzut de la Dumnezeu. A fost şi El în Egipt, dar a rămas neatins de Egipt, aşa cum s-a întâmplat şi cu Iosif. Poporul ales a fost patruzeci de ani în pustiu şi acolo aceştia s-au simţit departe de Dumnezeu, cu toate că Dumnezeu cu voia Lui i-a trimis acolo şi i-a hrănit cu mană cerească.
Şi El a petrecut patruzeci de zile în pustiu fără mâncare şi băutură, în smerenie şi ascultare neschimbată faţă de Dumnezeu. În cele din urmă, poporul ales, ajungând în Pământul Făgăduinţei, s-a îndepărtat de Dumnezeu, deşi Dumnezeu necontenit le aducea aminte de El prin legi şi prooroci. Şi El, în Pământul Făgăduinţei, când fusese deja recunoscut de către unii ca Domnul, Mesia, a rămas credincios, smerit şi ascultător faţă de Tatăl Său din cer.
După patruzeci de zile de priveghere necurmată, de post şi rugăciune, Domnul Iisus la urmă a flămânzit. Apoi, apropiindu-se ispititorul de El a început să-L ispitească.
Înşelătorul I-a întins prima ispită împotriva trupului, împotriva trupului înfometat al Mântuitorului, zicând către El: „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini”. De ce nu preface diavolul pietrele în pâini, în loc să-i spună aceasta lui Iisus? Aceasta ar fi fost o ispită mai mare pentru un om flămând- ca să vadă şi să miroasă pâine scoasă din cuptor. De ce nu a făcut diavolul aceasta şi să-I aducă pâine gata făcută flămândului Iisus?
Dintr-un motiv foarte simplu: pentru că nu putea. În neputinţa sa, el caută chiar în Hristos mijloacele de a pricinui ispita. Dumnezeu este Făcătorul pietrei şi al pâinii. Chiar în facere, Dumnezeu face pâine din piatră: adică din pământ. Schimbarea minunată a pietrei în pâine este lucrarea pe care Dumnezeu o face în fiecare zi, căci El face în fiecare zi minunea de a schimba pâinea în sânge. Dar numai Dumnezeu singur poate să facă aceasta şi nimeni altcineva; Iisus putea să facă aceasta fără niciun îndemn, numai dacă El dorea.
Nu există post pentru cel care nu are ce mânca şi care nu are nimic, ci post este pentru cel care are, care poate avea, dar nu mănâncă. Este clar din cuvintele diavolului că el este îndemnat să-L batjocorească pe Dumnezeu, că spune: „Aceasta este puterea lui Dumnezeu şi dragostea lui Dumnezeu pentru oameni! Pustiu pietros şi gol peste tot. Nu este pâine nicăieri pentru omul flămând. Dumnezeu a făcut omul şi l-a aşezat în loc pustiu, fără pâine, ca el să sufere şi să moară de foame”.
„Unde este această putere, unde este această dragoste, unde este mila lui Dumnezeu? Aşa că Tu, dacă eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu şi dacă poţi, schimbă aceste pietre în pâini şi mănâncă. Dacă Dumnezeu nu Ţi-a dat această putere, ce Te ţine legat de Dumnezeu? Hai cu mine împotriva lui Dumnezeu!”. Doamne, aceste şoptiri şi îndemnări au mare izbândă în oamenii cei mulţi, care sunt slabi în credinţă.
Zigabenus spune: „Niciodată să nu ai încredere în diavol, chiar dacă ţi-ar spune ceva de folos şi trebuincios, căci el ademeneşte prin ceva ce este de folos şi sfârşeşte cu ceva ce este rău; să nu faci niciodată voia diavolilor, fie din pricina foamei sau din vreo altă trebuinţă, ci fugi către Dumnezeu”.
Dar, la această ticăloşie şi răutate hulitoare, Hristos rămâne în pace şi dă răspunsul care trebuie, la sfârşitul lumii, să slujească drept învăţătură şi mustrare celor lacomi din lumea aceasta. El spune că „Stă scris că nu numai cu pâine trăieşte omul, ci că omul trăieşte şi cu tot cuvântul ce iese din gura Domnului” (vezi Deuteronom 8, 3).
Este mai greu să faci, decât să dai ca hrană, ceea ce este deja făcut. Şi Dumnezeu, prin cuvântul Său, a făcut tot ceea ce există şi poate, prin cuvântul Său, să hrănească întreaga Sa zidire.
Cum altfel s-ar hrăni puterile şi cetele cereşti, dacă nu prin cuvântul dătător de viaţă al lui Dumnezeu? Ne-am repezit la hrana făcută din ţărână când am părăsit cuvântul lui Dumnezeu, deşi viaţa care vine la noi prin această ţărână nu vine din ţărână, ci din cuvântul lui Dumnezeu. „Viază-mă după cuvântul Tău” spune psalmistul (Psalm 118, 25) şi cuvintele Domnului sunt „mai dulci decât mierea şi fagurele” (18, 11).
Nu se spune nicăieri în Sfânta Scriptură că se află viaţă şi lumină în pâinea dobândită din ţărână, ci se spune aceasta despre cuvântul lui Dumnezeu (cf. Ioan 1, 4). Toată viaţa se află în Dumnezeu şi nu există niciun fel de viaţă fără El. Toate celelalte- hrana şi apa şi aerul şi lumina- nu sunt viaţă sau izvor al vieţii, ci numai căi ale vieţii.
Şi acestea sunt cuvintele lui Dumnezeu înveşmântate în îmbrăcăminte bogată şi ispititoare pentru noi, care suntem făpturi trupeşti. Îngerii, care sunt fără de păcat, nu se folosesc de niciun fel de căi, pentru că ei se hrănesc cu viaţă din cuvintele pline de viaţă ale lui Dumnezeu.
Dar noi nu putem face aceasta, pentru că noi am pierdut din putere şi ne-am făcut slabi prin păcat. Noi nu am putea suporta cuvântul curat şi deschis al lui Dumnezeu- acesta ar fi pentru noi hrană prea bogată. Deoarece Apostolul ne învaţă: „Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii” (Evrei 4, 12). Iată cât este de puternic şi lucrător cuvântul lui Dumnezeu. Ar fi trebuit Hristos, ca plinătatea Cuvântului lui Dumnezeu, să vină pe pământ, fără să fie îmbrăcat în veşmânt gros şi cu simţiri trupeşti, care să-I însoţească venirea?
Simţindu-I atotputernicia lui Hristos, fiind Cuvântul lui Dumnezeu, Proorocul Maleahi a spus cu frică: „Şi cine va putea îndura ziua venirii Lui şi cine se va putea ţine bine, când El Se va arăta? Căci El este ca focul topitorului şi ca leşia nălbitorului” (3, 2).
Hristos Însuşi este Cuvântul lui Dumnezeu şi Pâinea vieţii, de la care toată pâinea primeşte putere şi hrană dătătoare de viaţă. De ce ar schimba El pietre în pâine? El era flămând, nu pentru că aşa trebuia să fie, ci pentru că a fost voia Lui să flămânzească, pentru că El de bunăvoie a dorit să împlinească toată legea. Aceasta nu era foamea întâmplătoare a omului obişnuit, muritor, ci foamea Celui fără de moarte, care, prin biruinţa Sa asupra diavolului şi prin învăţătura Sa, va mântui toate neamurile până la sfârşitul lumii.
Cea de-a doua ispită a fost îndreptată către cugetul Său. „Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe aripa templului şi I-a zis: Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu aruncă-Te jos, că scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău”. Diavolul începe aici din nou cu cuvinte urâcioase: „Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”. Dar aici, după cum vedem, el începe să se folosească de Sfânta Scriptură (Psalm 90, 11-12), răsucind cu totul cuvintele pe care le citează, aşa cum fac toţi vrăjmaşi lui Dumnezeu şi ai legii Sale.
Dacă cea dintâi ispită a fost învăţătură pentru cei lacomi şi pentru cei stăpâniţi de pofte, cea de-a doua ispită a fost îndreptată către învăţaţii încrezuţi, cei mândri şi cărturarii, care află câte ceva din lumea materialnică şi din viaţa simţurilor, înălţându-se în mândria lor deasupra Bisericii lui Dumnezeu, până când, în clipa când se simt foarte sătui de ei înşişi, satan le porunceşte să se arunce în propria lor pierzare.
Căci, adunând cunoştinţe care nu au nicio legătură cu Dumnezeu şi cu Biserica lui Dumnezeu, încrezuţii cred că adună putere, în timp ce ei, de fapt, îşi sporesc slăbiciunea. Cel care îşi sporeşte mândria îşi sporeşte slăbiciunea.
Cel care se îndepărtează de Dumnezeu, se micşorează din ce în ce mai mult în duh şi în lucrare (putere), până când, la urmă, el este împrăştiat ca cenuşa în vânt. Şi atunci când un om încrezut îşi sporeşte slăbiciunea până la capăt şi atunci când se îndepărtează de Dumnezeu până la capăt, el socoteşte că atunci stă pe propriile sale picioare, în vârful Bisericii lui Dumnezeu şi astfel L-a aşezat chiar pe Dumnezeu sub picioarele sale. Tocmai atunci se apropie de el satan cu ispita, spunând: „Aruncă-te! Îngerii tăi (adică idolii tăi) te vor susţine ca să nu cazi!”.
Şi ce răspunde Domnul Iisus ispititorului? Iisus i-a răspuns: „Iarăşi este scris: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”.
Dumnezeu îi iubeşte pe oameni cu dragoste de negrăit prin cuvânt şi de aceea, El nu va fi părtaş la jocurile prosteşti ale oamenilor, nici nu va face minuni ca să le împlinească iscodirea. Dumnezeu nu a făcut niciodată nicio minune şi nici nu va face niciuna, niciodată, pentru a împlini iscodirea fără de niciun folos a omului.
Toate minunile pe care le-a făcut au slujit nevoilor adevărate ale celor în suferinţă: vindecarea celor bolnavi, întoarcerea la credinţă a necredincioşilor, care caută adevărata credinţă şi lămurirea credincioşilor, atunci când sunt supuşi chinurilor pentru credinţă.
Noi Îl ispitim pe Dumnezeu cu fiecare faptă, cu fiecare gând şi cu fiecare dorinţă care nu se sprijină pe smerenie şi ascultare faţă de El. Cei care s-au înălţat în minţile lor prin cunoştinţele pe care le au, calcă peste legea lui Dumnezeu, Îl ispitesc pe Dumnezeu, spre propria lor pierzare. Dumnezeu este îndelung răbdător. Şi în această îndelungă răbdare, El le îndură batjocura, mândria şi toată hula, aşteptându-i să-şi smulgă din rădăcini toată iubirea de sine şi, cu ruşine, să se pocăiască.
Dar, până la urmă, dacă aceştia rămân cu inima învârtoşată- care vine tot din înălţarea minţii lor- Dumnezeu îi lasă cu totul în puterea diavolului, a ispitei. Sfântul Isidor Pelusiotul spune în a sa Scrisoare către Diaconul Ioan (Scrisori, nr. 4): „Dumnezeu a făgăduit tărie celui ce se află în primejdie, iar nu celui care Îl ispiteşte; celui care se află în necaz, iar nu celui care face totul pentru a dobândi pentru sine o părere înaltă, ca să câştige slavă deşartă”.
Şi diavolul, ispititorul, îi înalţă până în vârful cel mai de sus al mândriei, apoi le spune să se arunce jos. Şi ei sar, ascultând şi pier. Şi numele lor se şterge pentru veşnicie din Cartea Vieţii.
Diavolul îndreaptă cea de-a treia ispită către inima Lui: „Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie”. Aceasta este ispita bogăţiilor, puterii şi măririi.
Nu se pot număra cei care cad în această prăpastie diavolească. Cum poate să dea diavolul ceea ce nu este al lui? Că spune proorocul: „Al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea” (Psalm 23, 1).
Dar diavolul minte, fiind, aşa cum spun cuvintele Mântuitorului, mincinos şi tatăl minciunii (Ioan 8, 44). Numai nebunii, care uită că Dumnezeul Cel viu şi adevărat este atotmilostiv şi este singurul Domn al lumii, intră în cursa acestor minciuni.
Ceea ce le dă Dumnezeu oamenilor le este lor de folos, dar ceea ce le făgăduieşte diavolul să le dea şi chiar le dă, este pierzător. Fiindcă el nu dă din ceea ce este al lui, ci dă ceea ce a luat, a furat- a furat de la Dumnezeu Atotvăzătorul. Aşadar, darurile lui Dumnezeu sunt trainice şi binecuvântate, în timp ce cele ale diavolului sunt trecătoare ca vântul şi blestemate.
În vremea acestei ultime ispite, în care diavolul se foloseşte de cea mai mare minciună din lume şi în care el cere Domnului ceva ce depăşeşte orice închipuire de mândrie, de care numai diavolul este în stare, Domnul Iisus, Care pe toate le cunoaşte, strigă: „Piei, satano!”. Deşi, ca să luăm învăţăminte, El nu lasă fără lămurire şi fără a cita din Sfânta Scriptură şi spune: căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti”.
O coajă de pâine uscată din mâna lui Dumnezeu este mai dulce decât toate împărăţiile lumii, cu tot cu slava lor, primite din mâna diavolului. Omul care este legat de Dumnezeu într-un fel oarecare, este mai bogat şi mai slăvit decât diavolul: este cu totul nepotrivit pentru cel bogat să caute şi să primească ceva din mâna cerşetorului.
Dumnezeu este cu adevărat bogat şi, după El, îngerii sunt cei mai bogaţi; apoi omul, apoi animalele, plantele, stelele şi mineralele. Fiecare dintre zidirile lui Dumnezeu au ceva, ce a primit din marea bogăţie a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, diavolul nu are nimic dacă nu fură.
Probabil că satan L-a mai ispitit pe Hristos şi cu alte ispite, văzând în faţa lui un om fără de asemănare, care niciodată, nici măcar pentru o singură clipă, sau cât de puţin, nu S-a lăsat în mâna lucrăturii lui.
Dar Evangheliştii citează aceste trei ispite importante, în care se pot înţelege toate celelalte ispite din viaţa oamenilor.
Cea dintâi este ispita trupului, sau a firii sale îndărătnice; a doua este ispita minţii, sau a firii noastre cugetătoare şi cea de-a treia este ispita inimii, sau a firii noastre simţitoare. Cea dintâi ispită se arată cel mai adesea înaintea celor împuţinaţi cu anii, cea de a doua ispită se arată mai ales înaintea oamenilor adunaţi cu anii şi cea de a treia ispită se arată mai ales celor mai trecuţi cu anii.
Lupta celor împuţinaţi cu anii este împotriva patimilor trupeşti şi a poftelor; cei adunaţi cu anii se luptă împotriva înălţării minţii, împotriva darurilor cunoaşterii şi ale minţii; cei mai trecuţi cu anii se luptă împotriva iubirii de arginţi, de putere şi de înălţare- şi, dintre acestea trei, iubirea de arginţi este cea mai îngrozitoare dintre toate patimile. Şi astfel cele trei mari ispite ale lui satan, cu care L-a ispitit pe Domnul Iisus şi cu care ne ispiteşte pe fiecare dintre noi sunt: iubirea de lenevire, iubirea de înălţare şi iubirea de arginţi.
Domnul nostru a ieşit biruitor din toate cele trei de ispite şi aceasta s-a întâmplat în împrejurările cele mai grele: foame şi sete, fără niciun acoperiş deasupra capului, fără prieteni, în pustiu şi în singurătate. El a răbdat într-un asemenea chip, încât l-a alungat pe diavol de la El: „Atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, venind la El, Îi slujeau”.
Dar unde fuseseră îngerii până atunci? De ce nu se aflau în preajmă ca să Îl ajute? Fără îndoială, ei s-au retras la porunca Lui, cum este iarăşi fără nicio îndoială că El putea să le ceară ajutorul când şi în măsura în care dorea El.
Chiar El a dovedit aceasta, când a fost dus în locul numit Ghetsimani pentru judecată. Un ucenic de-al Său a scos sabia ca să-L apere pe Învăţător, dar Hristos l-a oprit zicând: „Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” (Matei 26, 53).
Dar El nu dorea aceasta. Ca om, El dorea să fie ispitit de satan. Fiecare om are cel puţin un înger păzitor, ca să-l ajute în lupta lui împotriva ispitei. Hristos a vrut să fie singur, fără niciun înger măcar.
Prin rânduiala lui Dumnezeu, oamenii obişnuiţi sunt de obicei ispitiţi de mai puţine duhuri rele, dar El a vrut să fie ispitit chiar de satan, căpetenia tuturor duhurilor rele. Pe scurt, El a vrut să lupte, în împrejurările cele mai grele, cu cele mai grele ispite şi împotriva celui mai mare înşelător al neamului omenesc, căruia Adam şi Eva i s-au supus în Rai.
Şi El a luptat şi a fost biruitor şi ne-a lăsat un exemplu de izbândire fără de asemănare, plin de încurajare şi însufleţire. Marele Isaia, văzând mai dinainte această luptă şi biruinţă a Domnului, a proorocit astfel: „Domnul iese ca un viteaz, ca un războinic Îşi aprinde râvna Lui” (Isaia 42, 13).
Când Eroul eroilor câştigase izbânda, atunci El a îngăduit îngerilor Săi să se apropie: „Şi iată îngerii, venind la El, Îi slujeau”.
Cel mai mare Iubitor al omenirii şi cel mai mare Prieten pe care îl putem avea, ne-a dat acest pildă de a fi venit pe acest pământ păcătos, care dintre noi ar cuteza să se plângă de vreo suferinţă din această viaţă? Nimeni care are ruşine sau conştiinţă.
De aceea să ne grăbim cât ne mai aflăm încă în această viaţă tulburătoare (care îndată se va scurta); cu grabă mare să ne pocăim de lenevire şi de nebăgarea de seamă, în împlinirea legilor lui Dumnezeu.
Cu ascultare faţă de Dumnezeu, să ne repezim să ne lepădăm de păcatul de a cârti împotriva voii Lui. Cu smerenie şi cu ascultare, să împlinim tot ceea ce ne cere Dumnezeu: post, rugăciune, trezvia duhului nostru şi paza atentă asupra vicleşugurilor ispititorului celui rău şi ale tuturor slujitorilor lui neputincioşi.
El nu caută neapărat să izbândim, pentru că El ştie că nu putem dobândi aceasta. El caută numai evlavie faţă de voia Lui, smerenie şi ascultare. Armele sunt ale Lui şi biruinţa este tot a Lui. El va fi totdeauna alături de noi şi îngerii Lui ne vor sluji.
Minunat este Dumnezeu întru puterea Lui, neasemuit este El întru bogăţiile Lui şi de negrăit prin cuvânt întru mila Lui. Mila Lui pentru noi oamenii este atât de mare, că ne dăruieşte biruinţa Lui.
Lui I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, din partea îngerilor din cer şi a oamenilor de pe pământ, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimea cea Deofiinţă şi Nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
