Duminica Ortodoxiei

Sfântul Nicolae Velimirovici

Cât de slăvită, cât de cutremurătoare este prezenţa lui Dumne­zeu! O, cât de slăvită, cât de cutremurătoare este prezenţa Dumne­zeului Celui Viu!

Cetele îngereşti stau cu frică sfântă înaintea Lui, Serafimii îşi as­cund sub aripi faţa lor înaintea strălucitoarei lumini şi frumuseţii de negrăit a prezenţei Sale.

Ce strălucitor e soarele! Ce minunat cerul înstelat! Ce măreţ oceanul înspumat şi munţii uriaşi! Încântătoare sunt pajiştile pline de flori, cu mulţimea de izvoare şi turme albe! Dar toate nu-s de­cât lucrare a mâinii lui Dumnezeu, zidire muritoare a Ziditorului Celui fără de moarte. Dacă Zidirea e atât de frumoasă, cum trebuie să fie Ziditorul?

Iar dacă inima omului se umple de teamă, sau de bucurie, sau de lacrimi în faţa Zidirii lui Dumnezeu, ce are să fie într-însa de față cu Atotputernicul Ziditor?

Ce lucru muritor poate să stea lângă Cel fără de moarte şi să nu fie nimicnicit? Ce muritor poate privi faţa lui Dumnezeu şi să trăiască? Iată, înfricoşător lucru e să vezi faţa unui singur Înger al lui Dumnezeu; cum vei privi atunci faţa Domnului? Având vedenia unui Înger profetul Daniel zice: … n-a rămas în mine putere, faţa mea şi-a schimbat înfăţişarea, stricându-se, şi nu mai aveam vlagă (Daniel 10, 8). Până şi cel mai puternic om se simte neputincios, până şi cel mai frumos se simte urât în faţa unui înger al cărui trup e ca hrisolitul şi faţa lui ca fulgerul, iar ochii lui ca flăcările de foc (Daniel 10, 6). În uluitoarea dimineaţă a Învierii Domnului din morţi, iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a pră­vălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbră­cămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca morţi (Matei 28, 2-4). Iată cum apare un slujitor al împă­ratului! Dar când Se va ivi El însuşi?

O, dac-ar şti oamenii, de-ar cunoaşte ei, de n-ar uita nicio clipă că astfel de îngeri strălucitori sunt aproape, foarte aproape de dân­şii! Această cunoştinţă ce li s-a dat profeţilor şi văzătorilor prin ve­denie îi face pururea blânzi şi smeriţi înaintea lumii cereşti, dar as­pri şi neclintiţi faţă de păcătoşii cei orbi, lipsiţi de căinţă. Prorocul Elisei s-a rugat odată ca Dumnezeu să deschidă ochii unui tânăr în­cât şi acesta să vadă ceea ce vedea el, profetul. Şi Dumnezeu i-a as­cultat rugăciunea, i-a deschis aceluia ochii, şi acesta a văzut şi iată tot muntele era plin de cai şi care de foc împrejurul lui Elisei (IV Regi 6,17).

Cum să fie atunci vederea Împăratului Însuşi, măreaţa, cutremurătoarea vedere a Împăratului Însuşi? Marele Isaia, fiind învrednicit de această vedere, cu frică mare a strigat în uimire: Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei! (Isaia 6,5).

O, de-ar şti oamenii, de-ar fi ei pătrunşi că Domnul şi Împăratul îi vede pe ei pururea! Domnul, Acelaşi în faţa Căruia Isaia, într-o singură străfulgerare s-a cutremurat de frică sfântă! Atunci nu şi-ar mai deschide omul mintea niciunui păcat, niciunei necurăţii. Dumnezeu îl vede pe om, fie că omul Îl vede sau nu pe Dumne­zeu. Să tremure hulitorul! Să se mângâie tot creştinul în suferinţă!

Nu numai Dumnezeu, Cel Unul în Treime, ne pătrunde fiecare cli­pă a vieţii, ci toate cereştile cete de îngeri şi sfinţi din slavă. Milioa­ne de ochi sunt asupra-ne ca o singură privire; milioane de fiinţe care ne vor binele sunt alături de noi, însoţindu-ne pe calea spinoa­să şi întunecată a vieţii. Milioane de mâini se întind în ajutorul nos­tru, ca un singur braţ tare! Călăuzită de Duhul Sfânt, Biserica lui Dumnezeu pe pământ s-a luptat şi luptă să înfăţişeze credincioşi­lor săi această slăvită, iubită, cutremurătoare realitate. Pe iconosta­se fulgeră lumea nevăzută a puterilor cereşti, ca oamenii să vadă şi să nu uite că aceste puteri sunt aici, cu ei, în lume. Cinstim icoanele închinându-ne nu lemnului şi zugrăvelii, ci puterilor cereşti celor vii, care sunt de faţă. Dacă icoanele ne aduc bucurie şi mângâiere, bucuria şi mângâierea de la acele puteri cereşti înfăţişate acolo le primim! Doar un nebun, un stăpânit de duhuri rele poate să vadă idolatrie în cinstirea icoanelor. Cine altcineva a purtat război idola­triei de-a lungul veacurilor, dacă nu Biserica dreptmăritoare? Ai cui credincioşi s-au jertfit cu milioanele în această luptă? Cine a nimicit închinarea la idoli? Cum să se închine la idoli Biserica, cea care însăşi stârpeşte acea închinare? Asemenea batjocură s-a arun­cat Bisericii lui Hristos de necuraţii eretici, cei ce gândesc cu tru­pul, nu cu duhul! Dar cum să deosebească mintea lor cea greoaie între icoană şi idol? Neputincioşi să învingă prin dreptate, au ridi­cat foc şi sabie asupra sfintelor chipuri şi a celor ce le cinsteau. Au ars icoanele, au trecut pe închinători prin sabie. Dar puterea lui Dumnezeu e mai tare ca focul şi ca sabia: ereticii au căzut şi s-au ruinat, iar icoanele au rămas mai departe să împodobească locaşu­rile de închinăciune şi să aducă mereu aminte credincioşilor cutremurătoarea, negrăita prezenţă a lui Dumnezeu şi a tuturor puteri­lor cereşti în viaţa oamenilor trăitori pe pământ. Întru pomenirea biruinţei asupra iconoclaştilor şi triumful cinstirii icoanelor, evlavi­oasa împărăteasă Teodora şi fiul său Mihail au rânduit ca cea dintâi duminică a Postului Mare să fie închinată acestei biruinţe. Această duminică o numim Duminica Ortodoxiei, spre aducere aminte de biruinţa dreptei credinţe asupra ereticilor. În legătură cu aceasta, Evanghelia de astăzi îl înfăţişează pe Natanael, cu toate îndoielile ce le avea departe de Hristos risipindu-i-se îndată ce s-a apropiat de El: ca să vedem că fără Dumnezeu necredinciosul nu poate veni la credinţă şi să înţelegem înfricoşata putere a prezenţei Sale.

În vremea aceea a vrut Iisus să meargă în Galilea şi a găsit pe Filip, şi i-a zis lui: vino după Mine. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. După ce S-a botezat în Iordan, Iisus a mers în Galileea, unde avea să-Şi înceapă lucrarea. Minţile stricate ale iu­deilor nu erau vrednice să vadă începutul lucrării lui Hristos. Iu­deea, cuprinzând şi Ierusalimul cel lipit de pământ, trupesc, căzu­se mai jos decât ţinuturile păgâne. Galileea era păgână; în ea se aşezaseră cu precădere greci, romani şi sirieni, şi doar pe ici-pe co­lo evrei. Evreii din Iudeea dispreţuiau păgâna Galilee, zicându-i ţi­nut al întunericului şi necredinţei. Şi tocmai în ţinutul acesta avea să se arate, după cum spusese profetul, o lumină mare: Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latu­ra umbrei morţii lumină va străluci peste voi (Isaia 9,1-2). Deschizând dumnezeiasca Sa gură pentru a vorbi mai întâi acestei Galilei lo­cuite de seminţii amestecate, Domnul a arătat dintru început că Evanghelia Sa e pentru întreaga omenire. Dezvăluindu-Se mai în­tâi în acest colţ cufundat în întuneric şi neştiut de lume, în Palesti­na, Şi-a arătat smerenia osândind prin aceasta nebuneasca trufie a Ierusalimului întunecat şi stricat.

Andrei a fost cel dintâi care L-a urmat pe Hristos, fără a fi che­mat. El a adus după sine pe Simon Petru, fratele său (Ioan 1, 33), pe când lui Filip Domnul i-a spus: Vino după Mine! Că Filip a răspuns pe dată acestei chemări se vede din aceea că el, plin de râvnă pen­tru Hristos, a şi început să adune şi să aducă la Domnul pe alţii. Poate că el şi auzise despre Hristos de la Petru şi Andrei, vecinii săi, pentru că ei toţi erau din Betsaida. Poate auzise şi de la alţii. Dar hotărându-se atât de repede, se vede că ceea ce l-a atras cu atâ­ta putere a fost însăşi prezenţa lui Hristos, care l-a făcut să lase de­odată totul, să uite totul şi să vină după El. Şi l-a atras atât de tare încât nu a venit singur, ci şi-a şi început apostolia; pentru că scrie mai departe: Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui losif din Nazaret. Cât de simplu spune Filip totul! Două suflete înflăcărate vorbesc între ele. Filip nu spune: „l-am găsit pe Mesia cel făgăduit”; nici: „pe fiul lui David”; nici: „pe împăratul lui Israel” şi nici: „pe Dom­nul”. El doar îi arată lui Natanael că L-a aflat pe Acela despre care au scris Moise şi prorocii. Vorbeşte un suflet plin de uimire şi bu­curie. Simţămintele adânci nu umblă după cuvinte, ci se înfăţişează simplu, foarte simplu, cu siguranţa că în ele se află o tărie care pătrunde cele mai simple vorbe. Simţirile slabe sau mincinoase se fac trâmbiţe răsunătoare, căutând cuvinte mari care să le sprijine slă­biciunea şi falsitatea. Filip şi Natanael vor fi vorbit între ei despre Cel îndelung făgăduit, despre Cel îndelung prorocit şi aşteptat. Era un subiect obişnuit printre israeliţi, printre cei cu sufletul curat. Am aflat pe Acela, zice Filip. Adică: Acela nu S-a arătat pe Sine ca trăznetul care sfâşie norii şi cutremură pământul; nici nu a căzut pe pă­mânt ca un meteor; nici n-a urcat în scaunul împărătesc al Ieru­salimului spre care stăteau aţintiţi ochii cei cu vedere scurtă ai fari­seilor şi nepricepătorilor cărturari. A crescut şi a trăit aici în Galileea, printre noi, vreme de treizeci de ani, şi noi nici n-am ştiut! A crescut ca o viţă nobilă într-o vie sălbatică, pe care nici n-aveai cum s-o recu­noşti decât mai târziu, după roade! A fost ca o comoară ascunsă în pământ: abia când sapi pământul începe să strălucească. Nu ne-a sărit în faţă; nu ne-a silit să-L primim; dar când L-am văzut, L-am cunoscut: blând ca un miel, limpede ca soarele, dulce ca primăvara, puternic ca Dumnezeu. Este din Nazaret. Este fiul lui Iosif.

Dar oare putem noi să ştim tot ce i-a spus Filip lui Natanael, pu­tem noi să arătăm cum i L-a înfăţişat întru totul pe Hristos? Evan­ghelistul ne spune pe scurt lucrul de căpetenie. Tot ce-a auzit Nata­nael de la Filip îl va fi umplut de bucurie. Dar ceva totuşi l-a nedu­merit şi-l face să se îndoiască: cum să iasă Mesia din Nazaret? Iar Fi­lip l-a numit pe Iisus fiul lui Iosif, pentru că poate nici nu ştia taina cea mare a naşterii Sale de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria; şi de asemenea pentru ca spusele să-i fie cât mai convingătoare faţă de omul ce venea pas cu pas către taina întrupării lui Dumnezeu. Poate că Filip lucra aici cu adevărat apostoleşte, în chipul arătat mai târziu de Apostolul Pavel: Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i do­bândesc. Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii (I Corinteni 9, 22). Natanael era încă slab, încă neiniţiat, încă nelumi­nat, încât apropierea apostolului era către unul slab.

Nu trebuie să luăm întrebarea lui Natanael drept o remarcă us­turătoare, ironie a unei inimi sceptice, ci drept grija unui suflet sin­cer ca prietenul său să nu fie înşelat. Sara a râs întru sine când Dumnezeu i-a dezvăluit că are să aibă fiu la bătrâneţe (Facere 18, 12). E bucuria care caută încredinţare întrebând. Iar Natanael n-a auzit în toată viaţa lui o veste de mai mare bucurie ca cea pe care i­-a adus-o acum Filip. Dar, ca orice bucurie, îşi avea și aceasta um­brele si piedicile ei. Bucuria lui Natanael s-a umbrit la cuvântul „Nazaret”. Cum sa vină din Nazaret Mesia? N-a spus prorocul că locul naşterii Sale e Betleemul? Nu în cetatea lui David l-au aş­teptat generaţii de-a rândul pe moştenitorul şi regele ce va să vină? S-o fi înşelat Filip! Dar nu; Filip nu-şi ia vorba înapoi, nici nu-l lămureşte cu nimic mai mult pe Natanael. La comentariul acestuia, îi spune doar atât: Vino şi vezi! Ce strălucitor sună aceste cuvinte! Vino şi vezi! Vino numai, şi ai să vezi, Natanaele. Ai să te încredinţezi când vei sta faţă cu Dânsul. Ce răspuns ţi-aş putea eu da la întrebările tale? Cel mai sigur răspuns este El însuşi! Vino cu mine în faţa Lui. Vino şi vezi! Şi Natanael porneşte la drum împre­ună cu Filip.

Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug. Ce laudă frumoasă! De pe ce buze! Ce să însemne asta: israelit în care nu este vicleşug? În­seamnă un om plin de opusul vicleniei; un om plin de Dumnezeu: gândul la Dumnezeu, dorul de Dumnezeu, căutarea lui Dumne­zeu, aşteptarea lui Dumnezeu, nădejdea în Dumnezeu. Este un om care s-a dăruit pe sine cu totul lui Dumnezeu, şi de nimeni altcine­va nu vrea să ştie. Un om în care sămânţa răului n-a găsit loc să prindă rădăcină. Dar arătându-l pe Natanael drept un adevărat is­raelit, Hristos arăta şi un lucru trist: că nu prea mai erau de găsit israeliţi adevăraţi. De aceea a şi strigat Domnul cu bucurie: Iată, cu adevărat, israelit! Un om printre neoameni! Iată unul care nu-i is­raelit doar cu numele, iată unul care-i din cap până-n picioare is­raelit! Domnul ştia de departe ce îndoieli îl frământau pe Natanael cu privire la Dânsul, cu toate acestea l-a lăudat ca pe un adevărat israelit lipsit de vicleşug. Să-l fi lăudat ca să-l câştige? Nu; pentru că Cel ce cunoaşte inimile nu Se uită la vorbe, ci doar la inimă. Noi n-avem cum să vedem, nici întorcând paginile Evangheliei să ci­tim, ce fel de om era Natanael; ci Domnul a văzut inima lui şi a citit în ea. Poate s-or fi mirat ceilalţi apostoli aflaţi pe lângă Hristos au­zind aceste cuvinte de laudă, dar Hristos a lăsat timpul să le arate dreptatea laudei Sale.

Şi pe Natanael l-a mirat neaşteptata laudă; Natanael i-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin. Iată că Natanael se arată în­tr-adevăr a fi un om lipsit de vicleşug. Omului viclean îi pasă doar de sine, nu are ochi pentru alţii. Lauda si linguşeala îl încântă. Dacă Natanael ar fi fost un astfel de om, s-ar fi îmbăiat de lauda primită de la Hristos şi ar fi început fie să-I întoarcă lauda, ridicându-L în slăvi pe lăudătorul său, fie să facă pe smeritul prefăcându-se că nu merită lauda. Dar Natanael n-avea ochi pentru sine, ci nu­mai pentru Hristos. Aşa că, nici primind, nici lepădând lauda, pune pe faţă o întrebare menită să dezvăluie adevărul: De unde mă cu­noşti? Nu ne-am mai întâlnit până acum! Nu m-aş fi mirat atât să-mi fi spus pe nume, pentru că nu-i greu să ştii numele cuiva; dar să-mi spui atât de repede numele inimii mele, asta e într-adevăr de neînţeles: inima e tainică şi omul şi-o descoperă numai câte puţin, şi numai celor de aproape ai săi. De unde mă cunoşti?

Iar Domnul îi răspunde printr-o nouă taină pe care o dezvăluie, de astă dată printr-un semn dinafară: Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin. Cine ştie tainele inimii le ştie şi pe ale trupului. Cui vede mişcarea gândurilor şi aude misterioasa lor şoaptă, încă şi mai lesne îi este să vadă mişcarea trupului şi să au­dă cuvintele rostite. Domnul l-a văzut pe Natanael sub smochin mai înainte ca Filip să fi ajuns acolo! Nici nu pornise bine acesta că Domnul a şi cunoscut inima lui Natanael. Pronia Sa a rânduit ca Filip să meargă şi să-l cheme. Cum ar putea omul să se ascundă de Dumnezeu? Este vreo cale pe care el să se dea la o parte din faţa Lui? Înţelegând marea şi înfricoşata Prezenţă, Psalmistul se în­dreaptă spre Dumnezeu Atotştiutorul spunând: Tu ai cunoscut şe­derea mea şi scularea mea; Tu ai priceput gândurile mele de departe… Că încă nu este cuvânt pe limba mea, şi iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate… Tu m-ai zidit şi ai pus peste mine mâna Ta… Unde mă voi duce de la duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? (Psalm 138,1-6).

Hristos este minunea istoriei pe pământ, nu numai prin minuni­le săvârşite, nu numai prin Înviere; ci prin atotcuprinzătoarea pre­zenţă a Duhului Său şi prin atotştiinţa Sa. Pe pământ fiind, era şi în cer. Uitându-se la oameni, vedea şi pe satana căzând din cer. În faţa oamenilor aflându-Se, le vedea şi trecutul, şi viitorul. Citea gândurile ca într-o carte deschisă. Slăvit fiind şi lăudat de oameni, vorbea de Patimile ce-avea să sufere; în Patimi, vorbea de biruinţa şi slava Sa. Privind bogatul templu de marmură din Ierusalim, îi vedea nimicirea. Cu Moise şi cu Ilie vorbea ca şi cu nişte contem­porani ai Săi. Între hotarele trupului, vedea tot ce se petrece în ceruri; îl auzea pe bogatul cel nemilostiv din iad rugându-se de Avraam cel din Rai. A zărit de departe unde se afla legat măgăru­şul ce-avea să-L poarte şi i-a trimis pe ucenici să I-l aducă. De de­parte l-a văzut pe bărbatul ce ducea un ulcior cu apă şi i-a trimis la dânsul pe ucenici cu porunca de a pregăti Paştele. Timpul nu era perdea pe ochii Săi. Vedea tot ce a fost şi tot ce o să fie ca înfiripându-se atunci în faţa Lui. Spaţiul nu avea pentru El întindere. Oriunde şi orice se întâmpla în lume, vedea aievea. Orice tainiţă îi era câmp deschis. Şi tainiţa tainiţelor – inima – nu avea închiză­toare pentru Dânsul.

Atotprezenţa şi atotştiinţa lui Hristos nu l-au uimit pe Natanael mai puţin decât pe Petru pescuirea minunată sau pe ceilalţi apos­toli umblarea pe apă ori supunerea vânturilor şi a valurilor. Cu­noscând inima omului Domnul ştie ce anume lucrare a Sa se potri­veşte mai bine fiecărui ucenic. În vreme ce Petru s-a uimit cel mai mult de puterea lui Iisus asupra naturii, pe Natanael l-a câştigat pătrunderea Lui, atotcunoaşterea Lui. Pe acestea i le-a dezvăluit lui Natanael Domnul, lucrând după dumnezeiasca-I iconomie, tocmai pentru că îl cunoştea. Poate că Filip, în aceste dintâi zile ale apostolatului său, şi-a dat seama de acest lucru şi de aceea i-a şi spus lui Natanael: Vino şi vezi! Era încredinţat că Domnul cel prea-înţelept şi atotputernic Se va arăta lui Natanael în chipul cel mai potrivit firii şi sufletului acestuia. Poate că pe atunci doar începea să presimtă ceea ce va şti mai târziu limpede: ce taine fără de nu­măr ascunde învăţătorul în pieptu-I fragil, omenesc! Taine mai largi decât cerul şi mai întinse decât timpul ascundea Dumnezeu-Omul. A arătat Domnul măcar a mia parte din aceste taine şi pu­teri ascunse în El? Nedescoperită a rămas mulţimea acestor taine, ca să se dezvăluie şi să se arate sfinţilor, în împărăţia cerurilor. Uşor Îi era Domnului să facă minuni. Avea atâta putere încât tre­buia mai degrabă să Se silească a nu le face! Pentru că El a spus, a descoperit şi a lucrat doar atât cât a fost de trebuinţă pentru mân­tuirea noastră; cât să nu ne constrângă voinţa, ci întru libera noas­tră alegere şi hotărâre.

Dar să-l vedem acum pe Natanael, minunându-ne, cum răspun­de el Domnului. Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumne­zeu, Tu eşti regele lui Israel! Cuvintele vin de pe aceleaşi buze ce au rostit, puţin mai înainte: Din Nazaret poate fi ceva bun? Ce schimba­re uluitoare! Ce izbucnire de bucurie! O, fraţii mei, ce înseamnă a sta în faţa Domnului! Nu-s cuvinte să poată cuprinde această mi­nune, nici mâini să o poată scrie; sunt însă inimi care pot să o sim­tă, şi simţind-o să se bucure cum se bucură roua dimineţii la atin­gerea razei de soare! Oare nu vedem aici limpede de ce S-a înveş­mântat Domnul în trup omenesc, de ce ni S-a înfăţişat om, spre mântuire? Cine să-I fi putut îndura prezenţa de S-ar fi arătat înger arzător? Sau de S-ar fi arătat Dumnezeu în veşnica-I putere şi sla­vă, iar nu acoperit de vălul trupului, cine L-ar fi putut privi şi să fie viu? Cine să-I fi auzit glasul fără să se spulbere ca praful? Nu s-ar fi risipit pământul întreg ca un abur la apropierea suflării Sale? Vedeţi câtă putere are prezenţa Sa învăluită: într-o clipă s-a schim­bat inima şi gândul unui om! Cine să-şi fi închipuit, doar cu puţin mai înainte de-a fi vorbit Hristos cu Natanael, că acesta va mărtu­risi că „fiul lui Iosif” e învăţătorul, e Fiul lui Dumnezeu, e împăra­tul lui Israel! Şi chiar dacă în clipa aceea L-ar fi luat, după credinţa comună a acelei vremi despre Mesia, pe acest împărat al lui Israel drept un împărat pământesc, tot ar fi fost mult pentru un începător într-ale urmării lui Hristos. Natanael L-a numit însă şi Fiul lui Dumnezeu, aşezându-L astfel pe Hristos deasupra înţelegerii de rând că El ar fi un rege ca toţi regii pe tronul lui David.

Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului. Domnul, aşadar, i-a dezvăluit lui Natanael doar puţin despre Sine, când i-a spus că l-a văzut mai înainte sub smochin. Vederea Lui la aşa mică depărtare e, faţă de atotcuprinzătoarea-i pătrundere, doar ca o rază faţă de soare. Curat la suflet cum era, lui Natanael i-a fost des­tul acest „puţin”, ca să creadă. Necuraţii şi viclenii farisei şi cărtu­rari ai Ierusalimului L-au văzut pe Domnul vindecând leproşi, dând vedere orbilor, înviind morţi, şi nu le-a fost de-ajuns. Iată cum crede şi cum mărturiseşte un israelit adevărat, doar dintr-o singură ochire a minunii! Mai mari decât acestea vei vedea, făgădu­ieşte Domnul. Dar ce încă să mai vadă? Cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului. Domnul vorbeşte cu Natanael, dar făgăduinţa e pentru toţi, căci spune: Adevărat, adevărat zic vouă („vouă”, nu „ţie”). Şi ca să nu încapă îndoială că făgăduinţa se va împlini, spune o dată, şi mai spu­ne încă o dată: Adevărat, adevărat… Dintru început i-au slujit Mân­tuitorului îngerii, coborând şi întorcându-se la cer! Înger i-a apă­rut lui Zaharia vestindu-i naşterea înaintemergătorului lui Hristos. Înger i-a apărut Preacuratei Fecioare, vestindu-i taina cea mare a naşterii Domnului. La Betleem s-au deschis înaintea păstorilor ce­rurile şi coborau îngerii cântând imne de slavă şi bucurie, de pace între Dumnezeu şi oameni. Îngeri au coborât şi l-au povăţuit pe Io­sif, îngeri i-au îndrumat pe cititorii în stele de la Răsărit. Îngeri au venit şi-I slujeau Domnului după ce a biruit ispitirile lui Satan în pustie. Înger I-a apărut înainte de Patima Sa, înainte de moarte, întărindu-L, în grădina Ghetsimani. Îngeri au coborât la mormântul Său, la Înviere. Şi la Înălţare iarăşi doi îngeri în haine albe au cobo­rât şi s-au arătat ucenicilor. După Înălţare îngeri apăreau adesea apostolilor şi mai târziu drepţilor, martirilor şi sfinţilor lui Hristos. N-a văzut Ştefan, întâiul mucenic, cerurile deschise (Fapte 7, 56)? Nu s-a ridicat Pavel până la al treilea cer? Nu i s-au dezvăluit atâ­tea taine cereşti ale timpului şi ale veşniciei, apostolului şi evan­ghelistului Ioan? Până în zilele noastre, celor cu inima curată, pur­tătorilor de Dumnezeu, li s-au arătat îngeri; şi mulţi întorşi la Dumnezeu, care s-au căit şi cărora li s-au iertat păcatele, au văzut cerurile deschise. O, de câte ori, de câte ori s-au adeverit cuvintele Mântuitorului despre cerurile deschise şi despre îngerii care co­boară şi urcă! Domnul a venit pe pământ ca să arate oamenilor ce­rurile deschise, dar după venirea Lui mulţi văzători ai cerului s-au ridicat prin pătrundere duhovnicească spre înălţimile cereşti şi au coborât cu cetele îngerilor. Cerul e pururea deschis oamenilor, oa­menii însă văzând, nu văd, şi auzind, nu aud, nici nu înţeleg (Matei 13, 3). Hristos a dat vedere nu numai câtorva orbi trupeşti, ci a dat ve­dere nenumăraţilor orbi duhovniceşti. Iar orbii duhovniceşti, recăpătându-şi vederea, au văzut cerurile deschise. Şi ce altceva sunt cerurile deschise decât Dumnezeu şi mulţimea cetelor Sale? Ce altceva este a fi de faţă Hristos dacă nu frică grozavă necuraţi­lor şi păcătoşilor, dar viaţă şi bucurie celor drepţi şi fără prihană? Această mare şi înfricoşată prezenţă ne este ascunsă acum de trup ca de un văl. Curând însă, foarte curând, vălul se va smulge şi se va destrăma şi ne vom găsi dintr-o dată în cerul deschis. Cei între noi care s-au întors și s-au căit, cei între noi fără prihană, se vor găsi în fața de-viaţă-dătătoare a Dumnezeului Celui Viu; iar cei împietriţi şi hulitori şi necuraţi se vor afla în veşnica lui Dumnezeu absenţă, în chin şi în întuneric fără sfârşit.

Să ne apropiem aşadar de Hristos Domnul care ne iubeşte, şi câtă vreme zilele noastre nu sunt încă numărate să mărturisim Nu­mele Lui, singurul Nume de mântuire, şi să strigăm după ajutor, singurul ajutor neîncetat şi mântuitor. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii şi ne mântuieşte. A Ta este slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.