Războiul actual din Iran (vechea Persie) are o conexiune interesantă cu Duminica de astăzi, a III-a din Postul Mare, dedicată Sfintei Cruci. Dedicarea își are originea în secolul al VII-lea, când nu americanii și israelienii, ci bizantinii se luptau cu puternicii perși.
La început, perșii s-au bucurat de o mare victorie care a slăbit moralul bizantinilor. În primăvara anului 614, perșii cuceresc Ierusalimul de la bizantini și distrug Bisericile din Țara Sfântă. Singura care scapă de distrugere este Biserica din Betleem, unde perșii au recunoscut în magii care se închinau Pruncului Iisus pe strămoșii lor și au cruțat-o. Sfânta Cruce descoperită de Constantin și Elena, ținută în basilica Învierii din Ierusalim, este luată ca pradă de război. După relatarea din Jefuirea Ierusalimului, scrisă de călugărul Strategios de la Mânăstirea Sfântul Sava – martor ocular la jefuirea cetății –, Sfânta Cruce ar fi fost profanată de perși chiar în momentul capturării: soldații perși au pus Crucea ca prag la ușă și i-au obligat pe prizonierii creștini să o calce. De asemenea, regele persan Khosroe II și-a bătut joc, împreună cu toți demnitarii, de Crucea adusă în fața lui „așa cum Hristos a fost batjocorit de Pilat”.
Totuși, împăratul bizantin Heracliu (610-641), probabil cel mai strălucit împărat bizantin după Constantin, reușește să redea strălucirea Imperiului. Deși în vremea sa, Constantinopolul este supus unui asediu din partea avarilor și slavilor (în 626), împăratul pătrunde în fruntea armatei în inima Imperiului persan în anul următor, recuperează de la perși însăși Crucea și o readuce în Ierusalim. Data cea mai probabilă pentru readucerea Sfintei Cruci la Ierusalim este 21 martie 629, după ce în februarie în același an împăratul primise Sfânta Cruce de la Shahrvaraz. Acesta din urmă profită de relația lui cu bizantinii și va uzurpa în 630 pentru o scurtă durată tronul de șah.
Data de 21 martie 629 a căzut într-o marți, chiar în săptămâna a patra din Postul Mare. Este interesant că tot la 21 martie era calculat echinocțiul de primăvară la Alexandria, data fiind considerată ziua în care Dumnezeu a început crearea lumii. Desigur, împăratul Heracliu a ales special această dată simbolică pentru returnarea Sfintei Cruci la Ierusalim. Alege special și perioada Postului. Așa cum pomul sau lemnul vieții se afla în mijlocul paradisului din cartea Facerii, tot așa și lemnul vieții, adică Sfânta Cruce, este expusă spre închinare în mijlocul Postului de Patruzeci de zile prin care creștinii se străduiesc să recupereze paradisul pierdut.
Istoria scurtă a lui Nichifor relatează că patriarhul Modest al Constantinopolului din vremea aceea ar fi cercetat Sfânta Cruce și ar fi observat că sigiliul relicvarului era de fapt intact, așa că a adus cheia cu bucurie și a scos bucățile de lemn ale Crucii, care au fost astfel „păstrate neatinse și nevăzute de cei profani și de mâinile ucigașe ale barbarilor [perșilor]”. Tot în 629 o parte din lemnul Crucii ajunge la Constantinopol în august, iar în septembrie se înapoiază victorios și împăratul Heracliu. Tipiconul (regula) Marii Biserici – Sfânta Sofia din Constantinopol – prevede că Sfânta Cruce se pune spre închinare marți și miercuri pentru bărbați, iar joi și vineri pentru femei în săptămâna a patra din Postul Mare, după ce se făcea anunțul în Duminica precedentă (a treia din Post), numită de aceea a „închinării aduse Crucii”. Acest ritual păstrat în Biserica răsăriteană ca o comemorare în Duminica a III-a a Postului Mare trebuie să se fi dezvoltat începând cu anul 629, când exact acestea ar fi fost zilele de închinare prilejuite de recuperarea Sfintei Cruci.
Tot din vremea lui Heracliu datează și lecturarea cărții lui Isaia în Postul Mare. Heracliu seamănă cu regele iudeu Iezechia, cel povățuit de profetul Isaia. Așa cum Dumnezeu a salvat cetatea Ierusalimului de la asediul asirian din 701 îdHr., tot așa Constantinopolul a rezistat în fața asediului avaro-slav din 626. Heracliu e noul Iezechia, iar Constantinopolul e noul Ierusalim.
Să ne uităm puțin și la lectura evanghelică din această Duminică: pericopa din Marcu 8.34-38 și 9.1. De altfel, Evanghelia după Marcu este în mod special evanghelia citită în Postul Mare. Tema centrală a pericopei este luare crucii, în sensul asumării pătimirii împreună cu Hristos. Deși, după logica omenească, asumarea acestei pătimiri înseamnă pierire, totuși înaintea lui Dumnezeu cel care își ia crucea își mântuiește sufletul. „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.” (Marcu 8.34-35). Iisus ne invită să-I urmăm prin exemplul pe care ni l-a dat: El Însuși Și-a asumat crucea, iar aceasta nu a fost sfârșitul, ci mijlocul tainic de restaurare a lumii.
În Evanghelia după Matei, cuvintele Mântuitorului sunt formulate și mai pregnant decât la Marcu, într-un mod exclusiv și ultimativ: Urmarea lui Hristos nu este posibilă fără luarea crucii. „Și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10.38). În Evanghelia după Luca, accentul cade pe repetabilitatea actului de luare a Crucii în fiecare zi: „Şi zicea către toţi: Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9.23).
Atent la aceste nuanțe din textele paralele evanghelice, Sfântul Ioan Gură de Aur explică ce înseamnă luarea crucii: „Luarea crucii este o urmare a lepădării de sine. Și ca să nu socotești că a te lepăda de tine înseamnă numai a suferi cuvintele rele, ocările și insultele, Hristos spune până unde trebuie să meargă lepădarea de sine; adică până la moarte, chiar moartea rușinoasă. De aceea n-a spus: «Să se lepede de sine până la moarte», ci: «Să-și ia crucea lui», arătând moartea cea rușinoasă; și că nu trebuie făcută aceasta o dată, nici de două ori, ci toată viața. «Să ai necontenit, spune Hristos, înaintea ochilor moartea aceasta și să fii pregătit, în fiecare zi, de junghiere! Mulți au disprețuit averile, desfătarea, slava, dar n-au putut disprețui moartea, ci s-au temut de primejdii. De aceea Eu vreau ca luptătorul Meu să lupte până la sânge, să stea în arenă până la junghiere. De-ar trebui să sufere moartea, o moarte rușinoasă, o moarte blestemată, o moarte cu proastă faimă, pe toate să le sufere cu curaj și, mai mult, să se bucure de această moarte” (Omilii la Matei 55.2, în PSB 23, p. 635).
Alex Mihaila
Sursa: http://almihaila.wordpress.com.
