Preot Constantin Sturzu
Dumnezeu ne respectă prea mult pentru a ne ţine „legaţi” de El printr-un ataşament bolnav, printr-o iubire a noastră interesată sau cumpărată, indiferent cum.
El nu doreşte să-I căutăm prezenţa doar pentru că ne-a hrănit cu pâine şi ne-am săturat (cf. Ioan 6, 26) sau pentru că eram bolnavi şi ne-am vindecat.
Ne copleşeşte cu multe daruri, dar, după aceea, ne redă libertatea, ne „slobozeşte”, „dispare” cumva din viaţa noastră.
Acesta este semnul că ne preţuieşte ca persoane, ca parteneri egali de dialog, ca fiinţe ce au dreptul de a oferi (sau nu) iubirea lor altora.
Nu dă semne de „îndepărtare” pentru că nu ne mai iubeşte, ci „pleacă” tocmai pentru că ne iubeşte prea mult şi nu vrea să ne sufoce.
Ne oferă acel „spaţiu de manevră” în care noi să putem opta, să facem alegeri, în deplină libertate, iar nu sub influenţa vreunui dar, oricare ar fi el.
