Dumnezeu le-a dăruit oamenilor nemurirea, iar ei L-au condamnat la moarte

Preacuvioși și preacucernici părinți,

Preacuvioase maici și iubiți credincioși,

Dumnezeu le-a dăruit oamenilor încă dintru început nemurirea. Așa trebuie înțeles actul creației noastre „după chipul și asemănarea” Sa (Fc. 1, 26). I-a creat pe primii oameni, i-a așezat în grădina Raiului și le-a dat acces neîngrădit la „pomul vieții”, cerându-le un singur lucru – să se ferească de moarte!

Protopărinții noștri Adam și Eva, însă, n-au ascultat și, călcând porunca sfântă, au ales moartea în locul vieții (Fc. cap. 3). Văzând aceasta, Domnul le-a oprit accesul la „pomul vieții” (vers. 22-24) și așa au ajuns strămoșii noștri (și, prin ei, și noi) muritori cu trupul, chiar dacă, grație chipului divin adânc sădit în noi, am rămas nemuritori cu sufletul. Așa a devenit dihotomia omului o problemă de confruntare permanentă între suflet și trup, antagonism asupra căruia Hristos le-a și atras atenția Ucenicilor Săi în grădina Ghetsimani: „Privegheați și vă rugați ca să nu intrați în ispită, căci sufletul este osârduitor, dar trupul neputincios!” (Mt. 26, 41).

Dreptmăritori creștini,

Alegerea liber consimțită a morții de către strămoșii noștri și perpetuarea acesteia în lume prin neascultarea noastră (a tuturor) au plămădit, pe nesimțite, în ființa omului obsesia și preferința morții în locul vieții. Așa a devenit el un muritor convins, adică un obsedat și un pricinuitor de moarte: de la Cain (Fc. 4, 8) la iudeii fanatici care au cerut frenetic moartea lui Hristos și până la omul recent, obsedat de propria moarte, dar și suficient de egoist pentru a nu-i păsa prea mult de viața celorlalți.

Acestor ambiții, obsesii și slăbiciuni omenești le-a căzut „victimă” și Hristos: prea transcendent pentru preocupările atât de imanente ale conaționalilor Săi; prea indiferent la orgoliul lor de popor care, deși ales, totuși a fost înrobit de către stăpânirea romană; prea ceresc pentru dezideratele și idealurile lor atât de pământești. Așa a ajuns omul să-L condamne pe Hristos Dumnezeu la moarte, și încă dintr-un motiv cât se poate de ridicol – unul politic! Da! Guvernatorul Ponțiu Pilat a pronunțat abominabila sentință în baza celei mai aberante învinuiri posibile – aceea că S-a dorit rege al lui Israel (In 19, 12-15). Acesta este înțelesul tăbliței pe care administrația romană a inscripționat-o deasupra Crucii și care i-a scandalizat până și pe cei care Îl predaseră guvernatorului. Și, ca să fie clară acuzația ce I se aducea, I-au pus și o coroană de spini pe cap – doar era rege, nu?!…

Așadar, ridicolul a fost îndoit: întâi, că omul a ajuns să-L condamne pe Dumnezeu la moarte; iar al doilea, că a făcut-o din motive politice. Da, conaționalii Domnului, obsedați de stăpânire și de putere – ca și oamenii de astăzi, de altfel – au încercat să-L târască și pe Hristos în mocirla politicii, a dorinței de stăpânire și de putere, căreia i-au căzut victime atâtea generații peste veacuri. Deși propovăduitor al unei Împărății cerești („Împărăția Mea nu este din lumea aceasta...” – In 18, 36), oamenii au încercat constant, de-a lungul secolelor, să facă din Dumnezeu un „tătuc” pământean Care să le servească prea facil interesele pe cât de imediate, pe atât de mărunte. Și, pentru refuzul Lui de a intra în jocurile lor ieftine, iudeii s-au răzbunat și L-au condamnat la moarte, căci dacă ar fi primit să le fie rege pământesc nu L-ar mai fi omorât; numai că, în felul acesta Hristos ar fi rămas doar un simplu om, cerul ar fi devenit… pământ, iar omenirea ar fi zăcut și astăzi în imposibilitatea de a se mai mântui.

Dragii mei,

Alegerea morții în locul vieții și, în general, a răului în locul binelui a devenit, din nefericire, o constantă a făpturilor raționale:

– au făcut-o îngerii cei căzuți (diavolii);

– au experimentat-o protopărinții noștri Adam și Eva;

– a instrumentat-o, de atâtea ori, poporul ales în istoria Vechiului Testament, culminând cu uciderea Domnului;

– au făcut-o și destui creștini de-a lungul veacurilor, în pofida învățăturii dumnezeiești în care au crezut

– și o facem și noi, până astăzi…

Hristos, însă, S-a lăsat omorât de oameni ca să ne arate că ne dorește smulși din inerția aceasta până dincolo de moarte. Și-a dat viața pentru a birui moartea și pentru a ne dărui și nouă nemurirea totală. Da! Înviind cu trupul, Hristos a îndumnezeit firea noastră omenească în integralitatea ei, făcând-o din nou nemuritoare în mod deplin. Aduceți-vă aminte de Scriptura care zice că nu doar El a înviat cu Trupul din morți, ci și multe alte trupuri ale unor drepți adormiți „s-au sculat și, intrând în sfânta cetate, s-au arătat multora” (Mt. 27, 53). Astfel, Domnul cel înviat S-a făcut începătură și învierii trupurilor noastre, înțelegând că, de atunci, noi ne-am redobândit nemurirea pierdută și cu trupul. Nu ne învață Scriptura că la Judecata de apoi vor învia și trupurile, pentru a-și primi răsplata alături de sufletele cu care au „conviețuit”? În felul acesta Hristos restaurează întreaga ființă a omului, îi dăruiește din nou nemurirea pierdută și asigură posibilitatea veșniciei omului întreg – suflet și trup.

Altceva că veșnicia li se pare celor necredincioși o realitate de neconceput, iar celor răi o perspectivă de neacceptat! Înspăimântați de veșnicia iadului, unii necredincioși – inspirați poate și din concepția budistă despre eșuarea reîncarnărilor succesive – speră ca „învierea osândirii” de care vorbește Scriptura (In 5, 29) să însemne non-înviere, respectiv non-existență. Dar Hristos ne-a arătat, prin pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, că osândirea este o stare de veritabilă conștiență (Lc. 16, 23-25). Povară i s-a părut veșnicia și luceafărului din poezia marelui nostru Eminescu, atunci când tânjea după fericirea pământească, cerșind aceeași moarte pe care au preferat-o de atâtea ori oamenii în locul veșniciei [1].

Pare, dragii mei, că Dumnezeu caută, cu tot dinadinsul, să ne facă nemuritori, iar noi alergăm bezmetici după moarte. Pare că darul nemuririi este un rău pe care oamenii și-au propus, încă de la început, să-l respingă. Este, însă, fericirea veșnică pe care ne-o dăruiește Hristos atât de rea, încât să căutăm tot felul de tertipuri pentru a o evita? Hristos urmărește să ne dăruiască veșnica fericire cu orice preț, iar noi stăruim în moarte! În felul acesta, însă, nu facem decât să continuăm și noi să-L „condamnăm” – iară și iară – pe Dumnezeu la moarte!

De aceea, cred că este momentul, la această sărbătoare a nemuririi Domnului și a noastră, să punem capăt odată pentru totdeauna morții, de vreme ce Hristos a înviat! Să ne asumăm creștinește soarta de nemuritori, chiar dacă moartea ar putea părea unora, sau în anumite momente, o realitate mai comodă, mai simplă și mai lipsită de răspundere în fața nemitarnicului Judecător. Să ne pregătim de moarte ca de viață, căci Hristos, prin moartea Sa, nu doar a biruit-o, dar nea și dăruit viața veșnică.

Astfel, nu vom mai viețui cu obsesia morții, ci cu „obsesia” VIEȚII – a VIEȚII aceleia cu totul fericite și fără de sfârșit, pe care ne-a antamat-o Hristos prin Învierea Sa. Amin!

Hristos a înviat!

† SEBASTIAN
Episcopul Slatinei și Romanaților

Sursa: http://www.episcopiaslatinei.ro

Previous Post

Evanghelia zilei (Ioan 1, 18-28)

Next Post

Ziua Învierii, de Manuil Hrisaf cel tânăr, glas 5

Related Posts
Total
0
Share