În miez de noapte, în chilie,
O rază albă intră lin
Pe ferăstruica înnegrită
Și luminează-un trup puțin
Ce stă-n genunchi, adus de spate
Și spală-ncet, trudind din greu,
Podeaua veche, lăcuită:
E preotul lui Dumnezeu,
Călugărul cu chip de ceară
Și obiceiul cuvios,
Cu suflet blând ca o privire
A Maicii Domnului Hristos.
Cu mâini subțiri și obosite
Înmoaie-n apă cârpa grea
Și freacă-ncet– a câta oară?–
Același ungher de podea.
Mirată-ncremenește luna
Și candela lumina-și frânge,
Iar îngerii se-opresc sfielnic
Din zborul lor: preotul plânge.
Din ochii mari, adânci de veghe,
Cad lacrimi grele în ungher
Și-așa cum picură, în salbă,
Par stele care cad din cer.
În zori, când ucenicul tânăr
Are să vină să îi dea
Ca de-obicei, prescuri și vinul,
Din nou, mâhnit, îl va certa:
“– Părinte, iarăși noaptea-ntreagă,
Bolnav cum sunteți tot mereu,
Ați stat să lustruiți podeaua?
Doar asta pot să fac și eu!…”
Și, ca de fiecare dată,
Părintele-i va pune blând
Mâna lui slabă și trudită
Pe cap și-l va privi tăcând.
Ce să-i fi spus?… Că de-ani de zile,
De când Hristos i-a poruncit
Să aibă suflete în grijă,
El niciodată n-a dormit
Din miezul nopții până-n zori?!
Că-i este sufletul prea plin
De-atâtea vieți și-atâtea griji,
De-atât amar și-atâta chin?!
Că noaptea-și amintește-n taină
Toți ucenicii ce-au intrat
În ziua aceea în chilie;
Și-acolo unde au călcat
El spală ostenit podeaua
Și-adesea plânge-ncetișor,
Rugând smerit și-adânc pe Domnul
Să spele sufletele lor?!…
Că-l doare trupul slab de boală
Când nopți întregi stă aplecat,
Ca fiii lui, născuți în Domnul,
Să se ridice din păcat?!…
Că n-are somn și n-are tihnă
Și viața lui e viața lor,
Iar lacrimile plânse-n taină
Sunt cel mai scump al său odor?!…
Că moare-n fiecare noapte,
Ca să vieze-n orice zi
Hristos în piepturile slabe
Ale duhovniceștilor săi fii?!…
Cuvintele sunt prea sărace
Și taina prea de necuprins…
Și preotul începe iarăși
Să spele; candela s-a stins…
Puțin sub soare sunt aceia
Care-n tăcere, lumii mor
Și fac, prin rugăciuni și lacrimi,
Din viața lumii, viața lor.
Dar noi, cei slabi și mici în toate
Un lucru-avem a învăța
Și, după cât ne stă-n putere,
Să ne silim a-l și lucra:
În orice loc și-n orice vreme,
De-ngenunchezi cu gând smerit
Și plângi, după a ta putere,
Vei aduna din lacrimi, zâmbet
Și dintre mărăcini, crini dalbi,
Căci dragostea pentru un frate
Ivește-n maluri nuferi albi.
“Starețul Zaharia”, poezie îngrijită de Mănăstirea Diaconești.
