– Gheronda, mă gândesc mereu la greşeala mea care v-a mâhnit şi mă cuprinde întristarea.
– Dacă tot a trecut nu te mai gândi la ea, pentru că gândul acesta doar tristeţe îţi va aduce şi nu te va ajuta cu nimic. Însă îţi va fi de folos să fii atentă pe viitor. Continuă-ţi cu sârguinţă nevoinţa. Cu toţii facem greşeli din neatenţie, dar Bunul Dumnezeu ne ocroteşte ca un Tată. De aceea îi are pe Sfinţii Săi, de aceea a şi pus lângă fiecare om câte un Înger ca să-l ocrotească, de aceea rânduieşte să existe şi oameni duhovniceşti, tot spre a-i ajuta pe oameni.
– Gheronda, întristarea pentru căderile mele mă încovoaie şi obosesc în nevoinţa mea.
– Din pricina egoismului pătimeşti asta. Fiindcă nu te „încovoi”, de aceea te istoveşti apoi. Nu există smerenie, pocăinţă, zdrobire de inimă, ci egoism, iar egoismul întotdeauna aduce întristare şi nelinişte. Când omul nu are pocăinţă, ci se mâhneşte din egoism, din dorinţa de a plăcea oamenilor, fiindcă a scăzut în ochii celorlalţi, atunci există înlăuntrul său nelinişte, otravă, durere.
– Adică atunci când cineva se întristează mult pentru o cădere a sa, aceasta provine întotdeauna din egoism?
– Nu întotdeauna, ci poate proveni şi din mărinimie. Iar când întristarea este multă şi provine din mărinimie curată, atunci şi mângâierea dumnezeiască vine din belşug şi cu putere şi întăreşte nu numai sufletul, ci şi trupul.
– Şi cum îmi voi da seama dacă mă întristez din mărinimie sau din alt motiv?
– Cel care se întristează din mărinimie ia sarcina asupra sa; pe când cel ce se mâhneşte din egoism aruncă sarcina asupra altora, spunând că e nedreptăţit. Se simte atins în egoismul lui şi îşi bagă nasul în pământ, nu vorbeşte… Iată, astăzi două maici au făcut o pagubă. Le-am făcut observaţie amândurora. Amândouă s-au întristat şi au plecat capul. Însă una s-a întristat din mărinimie, fiindcă m-a mâhnit pentru paguba pe care a făcut-o, pe când cealaltă s-a întristat din pricina egoismului. Prima se ruşina chiar şi să mă privească. Cealaltă însă, ca să nu-şi piardă reputaţia, a căutat îndată să se îndreptăţească, fără să cerceteze cât de mare a fost paguba. S-a gândit în sinea ei: „Am scăzut în ochii celorlalţi, nu vor mai avea încredere în mine. Cum să-mi justific acum greşeala pe care am făcut-o, ca să nu-mi pierd reputaţia?”. Dacă-şi recunoştea greşeala şi lua sarcina asupra ei, ar fi simţit mângâiere. Dar ea a încercat să se îndreptăţească, de aceea nu simţea înlăuntrul ei mângâiere. Căci atunci când ne îndreptăţim, cedăm teren diavolului, iar acesta vine, face o lucrare fină în noi şi ne întristează. Însă când luăm sarcina asupra noastră, atunci şi Dumnezeu ne ridică toată greutatea. Acum depinde de noi pe care dintre cele două le vom alege: smerenia care dă odihnă sau egoismul care aduce mâhnire, nelinişte şi tulburare?
Extras din Patimi și virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
