Sfinții Părinți ai Bisericii ne spun că rădăcina a tot păcatul este egoismul. Sfântul Grigorie Dialogul îl numește împăratul tuturor păcatelor. Cu cât mai mult ne mândrim, cu cât mai mult urmărim slava, lauda și cinstea, cu atât mai neînsemnați devenim înaintea Domnului, Care „ râde de cei batjocoritori, iar celor smeriţi le dă har”[1]. Egoismul este piedica tuturor bunătăților și pricina tuturor căderilor. Pentru vindecarea egoismului, Dumnezeu îngăduie să cădem în alte păcate mari, lucru pe care nu l-ar fi îngăduit preaînțeleptul Doctor al sufletelor noastre, dacă egoismul nu ar fi fost cel mai rău dintre toate. Când împăratul David s-a lăudat – așa cum arată cuvintele sale: „Iar eu am zis întru îndestularea mea: «Nu mă voi clătina în veac!» – Domnul, pentru a-l vindeca, l-a lăsat să cadă în adulter și în ucidere. La fel și Sfântul Petru s-a mândrit atunci când Hristos a spus Apostolilor că toți se vor sminti și se vor risipi, spunând și adeverind cu convingere: „Chiar dacă toţi se vor sminti întru Tine, totuşi eu nu”[2]. Pentru această trufie a sa, Domnul a îngăduit să se lepede de trei ori de El și astfel să se smerească, să plângă și să se pocăiască[3].
Dar și atâția alți asceți mari ai pustiului, care alungau demonii din oameni, care făceau semne și minuni, au căzut, cu dumnezeiasca îngăduință, în păcate grele, chiar și în ucideri și desfrânări, precum citim în Pateric, în Lavsaicon, în Viețile Sfinților și în alte cărți patristice. Încă și clevetiri și nenorociri și multe chinuri îl află adesea pe om, precum și boli trupești, pentru a-l slobozi de trufie. Este limpede mărturia Apostolului Pavel: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc”[4].
Așadar, faptul că Dumnezeu îngăduie ca să-l afle pe om astfel de nenorociri, pentru a-i zdrobi încăpățânata sa mândrie, dovedește că aceasta este patima cea mai mare și cea mai rea. Și nu este numai cea mai rea, ci și cea mai bine înrădăcinată înlăuntrul nostru. De aceea, atunci când, cu nevoință aspră și cu Harul lui Dumnezeu, virtuțile vor birui relele și vor alunga din suflet toate patimile, numai mândria rămâne nesupusă și-l războiește pe om până la moartea sa. Aceasta a pătimit fariseul din parabolă, care, deși a izbutit să săvârșească multe virtuți, dar fiindcă avea încredere mândră în evlavia sa, a fost osândit ticălosul[5].
Dar pentru ce ne mândrim, ne fălim și-i disprețuim pe ceilalți oameni, despre care credem că sunt, chipurile, mai prejos decât noi? Pentru înțelepciunea noastră? Pentru virtutea noastră? Pentru bogăția noastră? Pentru frumusețea noastră? Dar toate acestea nu sunt decât niște binefaceri și daruri ale lui Dumnezeu, pentru care vom da socoteală în Ziua Judecății. Cu cât vom avea mai multe harisme, cu atât mai aspru vom fi judecați. Astfel, dacă în această viață ne-am învrednicit să avem mai multe bunuri, materiale și duhovnicești, decât ceilalți oameni, se cuvine să ne smerim mai mult și să fim recunoscători lui Dumnezeu Care ni le-a dăruit. Numai păcatele și căderile sunt ale noastre. Dacă vrem să ne fălim cu acestea, atunci arătăm nebunia și ignoranța noastră. Dacă însă suntem oameni raționali, vom vedea nevrednicia și netrebnicia noastră, și ne vom smeri cu zdrobire de inimă.
De asemenea să nu uităm că egoismul nu numai în cealaltă viață este osândit, ci și în viața aceasta este urât de oameni. Și aceasta pentru că nu există un om mai respingător decât invidiosul. Dar și el însuși este mereu neliniștit, dorind să atragă asupra sa atenția și interesul lumii. Dacă nu-l cinstesc, se tulbură și se întristează, se află adeseori în certuri și dispute cu cei asemenea lui, care se invidiază unul pe altul și cere să fie slăvit tot mai mult.
Dimpotrivă, pe cel smerit toți îl iubesc, chiar dacă mai are slăbiciuni. Unul ca aceste biruiește răul cu răbdare, pe cel mânios cu blândețea, pe cel egoist cu smerenia. Dumnezeu îi înalță pe cei care se smeresc, iar nu pe cei care doresc cele înalte. L-a înălțat pe Iacov mai presus de Isav[6], pe Iosif mai presus decât frații săi[7], pe vameș mai presus de fariseu[8], pe săracul Lazăr mai presus decât cel bogat[9]. Dar cel mai mult L-a înălțat Dumnezeu Tatăl pe Unul-Născut Fiul și Cuvântul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a smerit de bună voie mai mult decât orice om. Dumnezeu fiind fără de moarte, atotputernic și fără lipsă, a binevoit, din marea Sa smerenie, să Se întrupeze, să Se nască în peșteră, să fie înfășat în iesle animalelor necuvântătoare, să trăiască în sărăcie și în neștiut de nimeni, să fie disprețuit, să spele picioarele Ucenicilor Săi, să fie batjocorit, să fie biciuit și, în cele din urmă, să sufere, fiind cu totul nevinovat, mucenicia morții pe Cruce. Și toate acestea pentru slobozirea și mântuirea noastră, a celor vinovați și păcătoși.
Să-L urmăm pe Domnul nostru, să urâm egoismul și să dorim smerenia. Să căutăm să ne împrietenim cu oameni neînsemnați și smeriți, și să nu ne dăm mari. Să căutăm totdeauna ultimul loc. În îmbrăcăminte, în hrană și în toate nevoile trupului să evităm prisosul și falsul. Să avem numai absolutul necesar. Și în general, să-L urmăm întotdeauna și în toate, cât putem, pe Domnul, pe Maica Domnului și pe Sfinții, care au petrecut în adâncă smerenie. Pentru că, așa cum la pomii roditori, cu cât sunt mai încărcați cu roade, cu atât mai în jos își pleacă ramurile lor, tot astfel și la credincioșii robi ai lui Dumnezeu, cu cât mai mult dobândesc binefacerile și darurile Sale, cu atât se smeresc, cunoscând că aceasta este datoria lor, de vreme ce Domnul a spus: „ Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Slugi netrebnice suntem, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem”[10].
Dacă Dumnezeu S-a smerit atât de mult, „până la moarte”[11], cum îndrăznește să cugete înalt neputința omenească? Abel ne-a învățat nevinovăția, Enoh curăția, Noe mărinimia și nădejdea, Avraam ascultarea și iubirea de străini, Iacov îndelunga-răbdare, Iosif neprihănirea, Moisi blândețea, Iov răbdarea, David iubirea vrăjmașilor, Ilie râvna pentru Dumnezeu și Fiul lui Dumnezeu smerenia, căci ne spune: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”[12]. Domnul ne învață toate virtuțile, însă la aceasta ne îndeamnă cel mai mult, pentru că ea este vasul, vistieria tuturor celorlalte virtuți.
Sursa: Revista „Cuviosul Nikon”.
[1] Pilde 3, 34.
[2] Marcu 14, 29.
[3] Cf. Marcu 14, 66-72.
[4] 2 Cor. 12, 7.
[5] Cf. Luca 18, 9-19.
[6] Facere 27, 27-28.
[7] Facere 47.
[8] Luca 18, 14.
[9] Luca 16, 19-31.
[10] Luca 17, 10.
[11] Filipeni 2, 8.
[12] Matei 11, 29.
