ENCICLICA COMISIEI SFINTEI CHINOTITE PENTRU CERCETAREA TEXTELOR FINALE ALE SFÂNTULUI ȘI MARELUI SINOD DIN CRETA

E N C I C L I C Ă

către cele 20 de Sfinte Mănăstiri ale Sfântului Munte Athos

Prea Cuvioșia Voastră

frățește în Domnul o îmbrățișăm.

Prin prezenta Scrisoare parafată a Sfintei noastre Chinotite (Comunități), urmare a celei de a 203-a Sinaxe Duble Extraordinare din 23.09.2016, care a considerat că „se cuvine ca textele finale oficiale ale Sinodului să fie studiate cu luciditate și să fie evaluate elementele lor pozitive, să se semnaleze eventualele neclarități existente în ele care necesită lămuriri”, vă facem cunoscut referatul cu privire la textele finale ale Sfântului și Marelui Sinod din Creta al Comisiei Sfintei Chinotite desemnate pentru aceasta.

COMISIA SFINTEI CHINOTITE PENTRU CERCETAREA

TEXTELOR FINALE ALE SFÂNTULUI

SI MARELUI SINOD DIN CRETA

Sf. Munte Athos, 13/26.11.2016

                                                                          Către  Sfânta Chinotită

a Sf. Munte Athos

Prea Cuvioșia Voastră

frățește în Domnul o îmbrățișăm.

            Cea de a 203-a Sinaxă Dublă Extraordinară din 23.09.2016 a  a considerat că „se cuvine ca textele finale oficiale ale Sinodului să fie studiate cu luciditate și să fie evaluate elementele lor pozitive, să se semnaleze eventualele neclarități existente în ele care necesită lămuriri”, ne-a încredințat nouă studierea și  evaluarea textelor finale ale Sfântului și Marelui Sinod din Creta (16-27 iunie a.c.) pentru întocmirea unui referat referitor la acestea.

            Conștientizând neputința noastră și dificultatea lucrării încredințate, dar și greutatea responsabilității noastre față de tradiția athonită mărturisitoare de mai bine de o mie de ani, cerem cu stăruință mijlocirile Stăpânei noastre, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Ocrotitoarea acestui Sfânt Loc, și ale Cuvioșilor Părinți Athoniți, cunoscând că fundamentul oricărei poziții teologice se cuvine să decurgă din trăirea în Duhul Sfânt a Tradiției apostolice a Bisericii, pe care au avut-o Sfinții și purtătorii de Dumnezeu Părinți și la care și noi, cu Harul lui Dumnezeu, ne străduim să participăm.

            Legătura indestructibilă dintre sfințenie și expresia autentică a Tradiției Bisericii, legătură care există doar la Sfinții Părinți, este singurul garant pentru călătoria în Duhul Sfânt a Bisericii Ortodoxe luptătoare în lume, dar și pentru mântuirea în Hristos a fiecărui mădular al ei în parte. Prin urmare, în prezenta expunere nu va fi cu putință să nu avem în vedere toate cele care s-au spus și s-au scris referitor la acestea de către athoniți sau nu, mai noi și mai vechi, Sfinți recunoscuți și bărbați sfințiți ai Bisericii Ortodoxe.

            Cele opt texte finale ale Sfântului și Marelui Sinod din Creta, publicate pe site-ul Sinodului[1], se numesc „documente oficiale” și sunt următoarele:

1. Enciclica Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe,
2. Mesajul Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe,
3. Importanța postului și respectarea lui astăzi,
4. Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine,
5. Autonomia și modul proclamării ei,
6. Diaspora Ortodoxă,
7. Taina Căsătoriei și impedimente la săvârșirea ei,
8. Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană.

Prezentarea detaliată a acestora nu ni s-a poruncit și este peste posibilitățile Comisiei noastre, de aceea ne vom limita la câteva semnalări în parte, făcute în duhul hotărârii celei de a 202-a Ședințe a Sinaxei Duble Extraordinare.

1. Sfântul Munte urmărește cu dragoste și rugăciune neliniștea evlavioșilor creștini referitoare la Sfântul și Marele Sinod și la textele sinodale. Sfânta Chinotită nu a dorit să fie surdă la rugămințile fraților noștri, monahi athoniți și creștini din lume, ci mai întâi s-a străduit să se încredințeze în dogmă și în etos și numai după aceea să vorbească cu îndrăznire, atunci când credința sau poruncile evanghelice sunt primejduite. Vorbește sau tace cu discernământ, astfel încât să se zidească Biserica și să fie sprijinit poporul lui Dumnezeu.

Urmărind unitatea Bisericii, pe care o înțelege ca unitatea Credinței și a vieții duhovnicești în Hristos, Sfânta Chinotită a Sfântului Munte a vorbit cu discernământ și îndrăznire despre nevoia modificării textelor presino­dale ale Sfântului și Marelui Sinod, prin epistola ei din 12/25 Mai a.c. trimisă Preafericitului patriarh ecumenic Vartolomeu și făcută cunoscută și Întâistătătorilor celorlalte patriarhii și Biserici Locale. Prin ea s-au cerut modificări concrete ale textelor presinodale, cum de altfel au făcut aproape toate Bisericile Ortodoxe.

Un cuvânt sinodal autentic „potrivit învățăturilor Sfinților insuflați de Dumnezeu și a cugetării evlavioase a Bisericii”[2] este cuvânt de mântuire. Distinge duhul teandricocentric (divino-uman) al Bisericii de duhul antropocentric (umanist) al oamenilor, religiilor sau confesiunilor creștine din afara ei.. Vindecă profunda nevoie a omului de a cunoaște pe adevăratul Dumnezeu și menirea existenței umane. Omul contemporan, care plutește în derivă și se pierde în tulburarea lumii, în griji și în impasuri, are nevoie mai întâi de toate de „adevărul vieții divino-umane celei noi în Hristos”[3], care există numai în Biserica Ortodoxă, după cum numai ea este comuniunea Sfinților și oferă comuniunea duhovnicească în Hristos cu Dumnezeul Treimic cel singur Sfânt.

Sfânta Chinotită a cerut modificările în textele presinodale pentru a se oferi lumii un cuvânt sinodal al Bisericii Ortodoxe curat de elemente care nu mântuiesc, ci o închid în veacul prezent. În acest sens Sfânta Chinotită s-a fundamentat pe o îndelungată tradiție de mărturisire a Credinței Ortodoxe, de conștiință de sine și ecleziologie, dar și de sprijinire a mult-încercatei Patriarhii Ecumenice la ridicarea crucii sale.

1. Cererea de bază a Sfintei Chinotite a fost aceea de a nu fi recunoscuți eterodocșii drept biserici, deoarece numai Biserica noastră Ortodoxă este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească[4].
2. S-a cerut de asemenea să se accentueze faptul că dialogurile cu eterodocșii au drept scop întoarcerea acelora la Ortodoxie și la unitatea în Duhul Sfânt a Bisericii.
3. Potrivit cu duhul și litera textelor mărturisitoare anterioare ale ei, Sfânta Chinotită a cerut de la Sfântul și Marele Sinod și ia în considerare obiecțiile ei raționale cu privire la participarea Bisericii Ortodoxe la „Consiliul Mondial al Bisericilor” (CMB), precum și clara ei opoziție față de rugăciunile în comun, condamnate de Sfintele Canoane, îmbrățișările liturgice și orice altceva care dă impresia „că suntem la fel”.
4. De asemenea, o cerere fundamentală a Sfintei Chinotite a Sfântului Munte a fost formularea cu claritate a faptului că tradiția bisericească recunoaște ca „ultim judecător” asupra subiectelor de Credință conștiința plinătății Bisericii[5], exprimată uneori doar prin unele mădulare ale ei, și adeverită în cele din urmă prin hotărârea sinodală a episcopilor ortodocși.
5. Referirea la marile Sinoade ale Bisericii Ortodoxe de după Sinodul VII ecumenic, cel din timpul Sfântului Fotie cel Mare (879-880), al Sfântului Grigorie Palama (1341-1351) și cele din Constan­tinopol (1282-84 și 1484), care au anulat pseudo-sinoadele unioniste de la Lyon și Florența, Sfânta Chinotită a considerat-o necesară, de vreme ce, prin învățătura lor, deosebirile dogmatice și ecleziologice ale eterodocșilor (cu privire la Filioque, la grația creată, primatul papal etc.) sunt elucidate în mod deplin și se pun baze sănătoase pentru dialogurile teologice bilaterale.
6. În textul „Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contem­po­ra­nă” am propus, ca monahi athoniți și moștenitori ai tradiției ascetice isihaste, o referire mai dezvoltată la învățătura ortodoxă despre asceza în Hristos, la rugăciunea minții și la îndumnezeirea omului, așa cum a fost ea formulată mai ales de Sfântul Grigorie Palama și se înfăptuiește numai în interiorul Bisericii, cu Harul lui Dumnezeu, iar nu independent de ea, adică în opoziție cu diferitele tehnici psiho­so­matice înșelate, întâlnite în curente misticiste vechi și contemporane.
7. Sfântul și Marele Sinod s-a întrunit în cele din urmă în condițiile cunoscute și în componența cunoscută și și-a finalizat lucrările cu dificultăți și multe discuții teologice, obișnuite în sinoadele Bisericii.

Între punctele pozitive ale Sinodului trebuie să se menționeze faptul  că Preafericitul Patriarh ecumenic a condus exemplar discuțiile și a îngăduit, în cadrul Regulamentului, exprimarea liberă a părerilor teologice.

De asemenea, este o realitate faptul că cei mai mulți dintre episcopi, fie și sub forma delegațiilor, au mers la Sfântul și Marele Sinod ca să adeverească conștiința de sine a Bisericii celui Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, iar nu ca să aprobe o oarecare linie ecumenistă.

Nu ar fi cu putință, de asemenea, să nu recunoaștem străduința strălucită a Întâistătătorilor și a arhiereilor sinodali pentru a fi îmbună­tă­țite textele. Se cuvine mai ales să evidențiem strădaniile teologice ale unor episcopi de a fi eliminate unele noțiuni și exprimări ambigue și a fi adăugate unele propoziții absolut necesare, în scopul de a se evita înțele­gerea ecumenistă a textelor.

De dragul obiectivității și a adevărului, menționăm aici câteva modificări de bază care s-au făcut în direcția corectă:

1. În destule puncte ale textelor, pentru neortodocși s-a adăugat precizarea „eterodocși”, astfel încât să arate abaterea lor de la Credința Ortodoxă apostolică și că nu se află în comuniune cu Biserica Ortodoxă[6]. La paragraful 21 al textului: Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, se spune limpede că „bisericile neortodoxe s-au abătut de la adevărata credință a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobor­nicească și Apostolească”. La paragraful 9 al aceluiași text s-a adăugat dispoziția: „Dialogurile teologice bilaterale și multilaterale trebuie să fie supuse unor evaluări periodice panortodoxe”. În paragraful 23 Uniația a fost inclusă între „faptele de prozelitism” și între „acțiunile provocatoare de antagonism confesional”.
2. Din primul paragraf al capitolului II al textului presinodal: Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană, s-a șters referirea personalistă la om „ca o comuniune de persoane reflectând după Har prin unitatea neamului omenesc viața și comuniunea în Sfânta Treime a Persoanelor dumnezeiești”[7].
3. În chestiunea căsătoriilor mixte cu eterodocșii s-a menționat: „căsătoria ortodocșilor cu neortodocșii nu se poate săvârși potrivit acriviei canonice (Canonul 72 al Sinodului V-VII Trulan)”[8], s-a dat totuși „posibilitatea aplicării iconomiei bisericești… de către Sfântul Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe Autocefale”[9].
4. Însă, trecând destulă vreme de la convocarea Sfântului și Marelui Sinod, suntem datori să evidențiem cu chibzuință și luciditate unele puncte ale textului sinodal Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, care, ca unele ce sunt ambigue, așteaptă formularea mai corectă a lor, pentru ca să se arate care este adevărul, ca să se liniștească credincioșii care, cu dragoste și neliniște, așteaptă cuvântul nostru, și pentru a se înlătura certurile și situațiile care vatămă Biserica și împiedică zidirea duhovni­cească a poporului lui Dumnezeu.
5. La paragraful 6, unde se face referire la Bisericile eterodoxe creștine, care nu se află în comuniune cu Biserica Ortodoxă, nu trebuie numai a se lăsa să se înțeleagă, ci și să se scoată în evidență în mod hotărât împotrivirea eterodoxiei lor față de adevărul apostolic, credința și tradiția Sinoadelor ecumenice. Astfel se delimitează Biserica de erezii, care uzurpă adevărul apostolic. Formularea „biserici eterodoxe creștine” lasă loc teoriei antiortodoxe potrivit căreia ortodocșii și romano-catolicii „nu se mai află sub regimul unei schisme îndeplinite, ci sub cel al întreruperii comuniunii bisericești (neîmpărtășirii)”[10]. Această teorie îi împachetează pe ortodocși și pe romano-catolici în Biserica cea Una și percepe eterodoxia ca pe o formulare diferită a aceleiași Credințe apostolice! De altfel, este cunoscut refuzul constant al romano-catolicilor de a considera Biserica Ortodoxă ca o Biserică deplină și adevărată, deoarece nu este unită cu papa și de aceea este lipsită de deplinătatea Harului (Proclamația papală Dominus Jesus, 2000).
6. Lipsesc prevederi care ar împiedica fapte și declarații ce îi arată pe eterodocși ca având Botez și preoție autentică, iar pe „biserica” lor ca având Har mântuitor. Prin urmare, este cu desă­vârșire incomplet paragraful 23, care spune că dialogul trebuie să fie însoțit „de fapte de dragoste și înțelegere reciprocă”. În ceea ce privește prezența Bisericilor Ortodoxe la CMB (despre care Sfântul Munte și-a manifestat dezacordul), este pozitivă declarația textului sinodal că acestea „contribuie [se înțelege numai, n.a.] la promovarea coexistenței și colaborării pașnice cu privire la principalele provocări socio-politice” (paragraful 17), însă participarea Bisericilor Ortodoxe la CMB este fundamentată pe „Declarația de la Toronto” (1950), care este un text inacceptabil din punct de vedere teologic. În acest caz, este un serios semn de întrebare acela dacă pe mai departe „Declarația de la Toronto” este aprobată sinodal ca un text statutar de referință, cu autoritate, al Bisericii Ortodoxe! Mai mult, în textul sinodal se confirmă participarea ortodocșilor la CMB, în timp ce lipsește semnalarea necesară că sunt interzise „rugăciunile inter­confesionale” și nu sunt respinse punctele de vedere ale CMB referitoare le Biserică și Botez, care au fost acceptate în comun (și de ortodocșii participanți)[11].
7. Conform textului sinodal, dialogurile care nu izbutesc acordul asupra unui subiect nu sunt întrerupte, ci, dimpotrivă, înregistrându-se dezacordul teologic, sunt continuate (paragraful 11). Fără îndoială că este drept să se finalizeze un dialog în ciuda dificultăților. Însă continuarea sau întreruperea unui dialog nu este numai un subiect practic, ci are și o importanță ecleziologică și soteriologică. Dialogu­rile fără rezultat contribuie la tocirea sensibilității dogmatice a teolo­gilor ortodocși care participă la ele, precum și a plinătății ortodoxe. Ce înseamnă prin urmare faptul că dialogurile sunt continuate? De pildă, cu privire la tema majoră a Uniației: Este de ajuns simpla și lăudabila enumerare a cuvântului „Uniație” (paragra­ful 23) printre formele de antagonism confesional, pe când Uniația este o problemă prin excelență ecleziologică care trebuia să fie soluționată înaintea începe­rii dialogului teologic din 1980? Cum va mai fi interpretată problema Uniației: ca un antagonism practic sau ca o abatere ecleziologică?
8. Paragrafele 4, 5 și 6 consfințesc participarea Bisericii Ortodoxe la dialogurile inter-creștine și la Mișcarea ecumenică cu asigurarea că „participarea ortodoxă la Mișcarea pentru restabilirea unității cu ceilalți creștini în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească… constituie expresia constantă a Credinței și Tradiției Apostolice în cadrul unor noi condiții istorice” (paragraful 4). Formu­larea de mai sus înseamnă că Biserica Ortodoxă nu-i recunoaște pe eterodocși ca Biserici, în ciuda folosirii acestei denumiri „ca mijloc de convorbire și comunicare”, ci, fiind consecventă Credinței și Tradiției ei Apostolice, așteaptă întoarcerea lor în sânurile ei. În tot cazul, o formulare clară prin care să fie mărturisită unicitatea Bisericii, așa cum de multe ori s-a accentuat de către teologii ortodocși, de către Sfântul Munte Athos[12] și de către Preafericitul patriarh ecumenic, Vartolomeu, în omilia sa rostită în Sfânta Biserică Protaton[13], ar fi odihnit Biserica Ortodoxă de pretutindeni și plinătatea (pleroma) ortodoxă.
9. După proclamarea corectă din al patrulea text sinodal: „Biserica Ortodoxă fiind Biserica cea Una, Sfântă. Sobornicească și Apostolească…”[14] și categorica asigurare a Enciclicii că „dialogurile purtate de Biserica Ortodoxă niciodată nu au însemnat, nu înseamnă și nu vor însemna vreun compromis în chestiunile de credință”[15], acorduri teologice precum cel al Comisiei Mixte formată din ortodocși și anticalcedonieni cu privire la hristologie, (1989, 1990) și cel cu privire la ecleziologie al Comisiei Mixte formată din ortodocși și romano-catolici de la Balamand (1993), nu este cu putință să fie valabile, de vreme ce sunt evidente „compromisuri în chestiuni de credință”.
10. Astăzi păstrarea unității Bisericii este o cerință spinoasă. În Sfântul Munte și în alte părți se aud proteste și, din nefericire, acestea ajung până la tendințe schismatice. Fără îndoială, la aceasta contribuie și ambiguitățile din textele sinodale, a căror neclaritate creează condiții favorabile pentru o interpretare ecumenistă a lor și, prin urmare, duce la criză unitatea Bisericii, după cum în cazul dialogurilor teologice în desfășurare este greu de dat la o parte „realizările” deceniilor trecute . Textele Sinodului trebuie să depășească unilateralitatea, care se datorează faptului că ele au ignorat puternica tradiție teologică pe care au trasat-o purtătorii de Dumnezeu Părinți din vremea noastră și renumiți teologi, care au întrevăzut calea dialogurilor ecumenice ca o deviere ecumenistă. Nu numai vocile „zelotiste”, cum se spune, dar și cele sănătoase cer cuvântul adevărului pentru a se convinge și a-și găsi liniștea.

Însă tendința de „întrerupere a pomenirii” nu este îndreptățită în acest caz. Textele Sfântului și Marelui Sinod au lipsurile și nedesăvârșirile lor. Dar nu s-a semnat un „acord unionist” ca la Lyon și Florența și nici un episcop ortodox nu a aderat la vreo erezie condamnată de Biserică, nici nu a proclamat „cu capul descoperit” învățăturile eretice ale eterodocșilor. O grabă nechibzuită spre întreruperea pomenirii îi va bucura numai pe vrăjmașii Bisericii[16].

Recunoaștem că Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Vartolomeu a arătat un interes fără margini ca Sinodul să dea glas ecleziologiei ortodoxe nefalsificate. Cunoaștem starea de mucenicie a Tronului întâistător al Bisericii Constantinopolei și situația celorlalte patriarhii vechi aflate în dificultate. Ne punem însă nădejdea în Harul cel atoatelucrător al Prea­sfântului Duh. Arhiereii noștri, sfințitul cler și poporul cel binecredincios nu au pierdut dreptarul Credinței. Așteptăm cu nerăbdare și cu nădejde o ulterioară prelucrare teologică și o formulare cât mai autentică a textelor sinodale, astfel încât acestea să corespundă la îndeplinirea misiunii mântuitoare a Bisericii în lumea contemporană, potrivit cu Orosul (hotărâre dogmatică, n.tr.) Sfinților Părinți de la Sinodul VII Ecumenic: „Așa cum au văzut Proorocii, cum au învățat Apostolii, cum a primit Biserica, cum au dogmatizat Dascălii, cum a cugetat împreună întreaga lume (oikoumene), cum a strălucit Harul, cum a dovedit adevărul…”. Fie ca noi toți, cler și popor, „astfel să cugetăm, astfel să mărturisim, astfel să-L propovăduim pe Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu”.

Acestea pe scurt punându-le cu smerenie în atenția Preacuvioșiei Voastre și rugându-ne Domnului nostru Iisus Hristos pentru luminarea de sus a arhiereilor noștri, care au luat asupra lor cea mai mare povară a responsabilității, rămânem

Cu multă iubire frățească și dragoste în Hristos,

Membrii Comisiei:

Arhim. Hristodul  – Sfânta Mănăstire Cutlumuș

Arhim. Iosif            – Sfânta Mănăstire Xiropotamu

Arhim. Elisei          – Sfânta Mănăstire Simonos Petras

Arhim. Tihon         – Sfânta Mănăstire Stavronichita

Ierom. Luca            – Sfânta Mănăstire Grigoriu

[1] https://www.holycouncil.org/official-documents

[2] Sinodiconul Ortodoxiei, Triod, Duminica Ortodoxiei.

[3] Enciclica Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, III-8.

[4] „Biserica nu este numai Una, ci și Singura. În Domnul Iisus nu este cu putință să existe multe trupuri. În același chip nu este cu putință să existe în El mai multe Biserici. În acest Trup divino-uman Biserica este Una și Singura, așa cum Dumnezeu-Omul Hristos este unul și singurul” (Sfântul Iustin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, republicare din traducerea franceză, Presa Ortodoxă, 29.06.2007).

[5]„Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa şi la fel cu a Părinţilor săi” (Enciclica celor patru Patriarhii ale Răsăritului [Constantinopolul, Alexandria, Antiohia și Ierusalimul, Mai 1848]).

[6] Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, par.6

[7] „Propunerea completă a Bisericii pentru ontologia persoanei și comuniunea persoanelor a fost primită de către Sfântul și Marele Sinod, s-a șters întreaga propoziție care se referă la comuniunea persoanelor care reflectă după Har prin unitatea neamului omenesc viața  în Sfânta Treime și comuniunea Persoanelor dumnezeiești, însă numai în anumite locuri a rămas termenul de persoană umană pentru o discuție viitoare” (Mitropolitul Ierothei al Navpactului, Hotărârile Ierarhiei Bisericii Greciei referitoare la „Sfântul și Marele Sinod” și deznodământul lor, pp. 20-21, septembrie 2016. https://aktines.blogspot.nl/2016/09/blog-post_197.html.

[8] Taina Căsătoriei și impedimente la săvârșirea ei, 5.i.

[9] Idem, 5.ii.

[10] Episkepsis, nr.755 (31.10.2013).

[11] Vezi în legătură cu aceasta, Comisia pentru chestiuni dogmatice a Sfintei Comunități a Sfântului Munte, Memoriu cu privire la participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor, 18.2.2007.

[12] „Numai Biserica noastră Ortodoxă este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească a Simbolului Credinței, iar celelalte „biserici” eterodoxe se află în erezie și înșelare” (Epistolă către Preafericitul patriarh ecumenic Vartolomeu, 1/14 Noiembrie 1995).

[13] „Biserica Ortodoxă este însăși singura Biserică, Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească” (21 Octombrie 2008).

[14] Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, §1.

[15] Enciclica Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, VII-20.

[16] Cf. Canonul 15 al Sinodului I-II, Pidalion.

Traducere: Ieroschimonah Ștefan Nuțescu