PS Ignatie (Episcopul Hușilor)
Ne aflăm, din punct de vedere liturgic, în una din cele mai frumoase perioade ale anului bisericesc. Este o perioadă de post, de reculegere, de atenție mai multă față de noi înșine, de primenire sufletească prin spovedanie mai deasă și prin împărtășanie cu Trupul și Sângele Domnului. În perioada Postului Mare ne propunem să recâștigăm Raiul – pe care îl pierdem din pricina fiecărui păcat pe care îl săvârșim. Raiul înseamnă frumusețe, gingășie, lumină și comuniune. Păcatul este sinonim cu urâtul, cu bădărănia, cu întunericul și izolarea.
Biserica are o grijă deosebită ca prin aceste răstimpuri de post să avem capacitatea de a ne răsuci înspre noi înșine, să ne facem o «revizie tehnică», să vedem care sunt hibele din sufletul nostru, ce ar trebui să mai corectăm.
Din nefericire, suntem foarte «defecți». Ne cunoaștem toate metehnele, toate carențele noastre, nu numai de relaționare cu semenii, dar și cele de lipsă de respect față de propria noastră persoană. Dacă ne reducem viața doar la funcțiile ei biologice – să mâncăm, să ne îmbrăcăm – nu vom fi decât niște ființe care am decis să rămânem în zona animalicului.
Omul este o ființă spirituală, pe lângă nevoile trupești, biologice, are și nevoi spirituale. Acestea ne diferențiază de toate viețuitoarele din regnul animal. Omul, ca ființă spirituală, își dorește să se roage, să facă binele, să fie o lumină, un exemplu pentru cei din jurul său, să aibă o relație conștientă cu Dumnezeu. Dacă renunțăm la dimensiunea de ființe spirituale, vom fi ca niște ființe «furajate», care trăim reducționist, unilateral. Rămânem în zona biologicului, a instinctelor prin care ne asemănăm foarte mult cu animalele. În perioada Postului Mare ne spiritualizăm mai mult, căutăm să ne înduhovnicim, să facem mai mult pentru suflet.
Prima Duminică a Postului Mare este dedicată Ortodoxiei, tuturor celor care suntem botezați și crescuți în credința ortodoxă. A fi ortodox nu înseamnă o apartenență nominală la o instituție religioasă. Înseamnă a trăi un mod de viață fidel, în concordanță cu Evanghelia și Tradiția Bisericii noastre. Nu este suficient doar să ne declarăm ortodocși, atunci când Statul organizează un recensământ. O asemenea abordare este artificială. A fi ortodox înseamnă a trăi viața liturgică a Bisericii Ortodoxe, nu atât ca instituție, cât ca trup al lui Hristos. Noi toți, creștinii, formăm Biserica. Când unii identifică Biserica numai cu ierarhii și preoții, sunt în mare eroare. Biserica suntem toți, episcopi, preoți, diaconi, credincioși. Nu putem exista unii fără ceilalți. Toți facem parte din organismul viu pe care îl numim Biserică.
În Prima duminică a Postului Mare ne aducem aminte de un eveniment petrecut acum mai bine de o mie de ani, în 843. Atunci, după o perioadă de aproape 100 de ani de contestare a sfintelor icoane, a fost restaurat adevărul de credință. Icoana este cea care ni-L arată pe Dumnezeu întrupat și o umanitate îndumnezeită, ne arată omul în frumusețea și identitatea sa. Ortodoxia este eminamente vizuală. Deducem acest lucru din sărbătoarea de astăzi.
«Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura» (Coloseni 1, 15)
Ortodoxia este identică cu cinstirea icoanelor. Prima icoană, veșnică, necreată, este însuși Fiul lui Dumnezeu. Prin Întruparea Sa, El devine icoană a iubirii lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel ne spune despre Hristos, Împăratul iubirii, că este Chipul lui Dumnezeu Cel nevăzut. Ori de câte ori auzim substantivul «chip» în Liturghie sau în orice context liturgic să ne gândim că sinonimul lui este «icoană», așa cum este redat și în limba greacă, «eikon». Iisus Hristos este chipul lui Dumnezeu Cel nevăzut. Venind în lume, El ni se descoperă ca prima icoană, identică în Ființă, cu Dumnezeu-Tatăl.
A doua icoană, creată, suntem noi, oamenii. Când l-a creat pe om, Dumnezeu-Treimea S-a sfătuit și a spus: «Să facem pe om după chipul și asemănarea Noastră». Substantivul «chip» este sinonim cu «icoană». Omul trebuie să fie o oglindă, o icoană a lui Dumnezeu-Treimea. Dacă Iisus Hristos este icoana lui Dumnezeu-Tatăl, noi, fiecare în parte, suntem icoanele create după chipul Preasfintei Treimi. A fi icoană a lui Dumnezeu înseamnă a întrupa în viața noastră modul de viețuire a lui Dumnezeu. A trăi ca și Dumnezeu. Referința noastră permanentă să fie Dumnezeu. Așa a fost pentru Hristos. Toată viața Lui a fost o permanentă referință la Dumnezeu-Tatăl- să împlinească voia Lui, să-L odihnească pe Dumnezeu-Tatăl. Tot ceea ce a făcut nu a fost altceva decât o împlinire a misiunii pe care I-a dat-o Dumnezeu-Tatăl.
Ortodoxia este extrem de actuală. Trăim într-o lume eminamente vizuală. Se pune foarte mare accent pe imagine – se spune că aceasta nu minte. Cei care folosesc rețelele de socializare observă că predomină foarte mult imaginea, în detrimentul cuvântului. Unii cercetători și filosofi au ajuns la concluzia că, în era vizualului, cuvântul a fost detronat de imagine. Astăzi ne informăm mai mult văzând și mai puțin citind. Ortodoxia are în centrul ei imaginea – icoana.
Este o diferență între icoană și imagine. Icoana trimite întotdeauna către o altă lume, spiritualizată, înduhovnicită, frumoasă, luminoasă și plină de gingășie. Icoana trimite întotdeauna la o persoană. Noi nu cinstim materia din care este alcătuită, ci pe Cel reprezentat în icoană. Dacă este icoana lui Hristos, noi nu o cinstim estetic, nu idolatrizăm estetic icoana respectivă și o contemplăm, ci o depășim, trecem dincolo de acest prag și ne uităm la chipul Celui reprezentat. Văzându-L pe Hristos în icoană avem un imbold să Îi urmăm Lui, să gândim ca El, să făptuim ca și El. Întreaga noastră viață să fie imprimată de modul în care a viețuit Hristos.
Se spune că nu noi privim icoanele, ci ele sunt cele care ne privesc pe noi. Să vedem cum se uită Dumnezeu, prin icoană, spre noi. Cum ne vede El pe noi? Acesta este rolul icoanei. Inflația de imagini din spațiul virtual nu face altceva decât să ne oprească la imaginile respective. Unele nici nu mai concordă cu cel care este în imagine.
De pildă, căutăm să postăm fotografiile cât mai perfecte. Nu vreau să fiu în mintea unui tânăr care, până să posteze ceva pe Instagram sau pe Facebook, stă foarte mult să se gândească, să caute o fotografie perfectă, o prelucrează, este atent la foarte multe detalii, astfel încât să se «livreze» în spațiul virtual perfect, fără cusur. Dacă cumva cineva din familie a postat o fotografie nepotrivită, care nu corespunde cerințelor lui, este o mare problemă. Știu aceasta cei care au adolescenți. Ceea ce se transmite nu mai are legătură cu omul în sine, ci cu iluzia de a transmite imaginea unui om perfect, nu a unui om pe care îl întâlnim în carne și oase și poate să aibă și defecte. Poate fi și o altă extremă, să posteze cineva fotografii pentru a se auto-caricaturiza.
Icoana nu detronează cuvântul, ci întotdeauna îl restaurează. Imaginea poate să distrugă cuvântul. Cu cât există o inflație de imagini, cu atât avem mai multă sărăcire de cuvânt, de consistență și de profunzime. Duminica Ortodoxiei ne aduce aminte că noi înșine suntem icoane ale lui Dumnezeu, create de El.
Suntem chemați să avem grijă de chipul lui Dumnezeu din noi, să îl întreținem și să nu îl murdărim. Să ne închipuim acest chip al lui Dumnezeu în noi ca o oglindă în care este El. Dacă o murdărim, nu ne mai putem oglindi în ea. Orice impuritate, cât de mică, este sesizată.
Tendința naturală este de a o curăța și de a o face impecabilă. Unele din obiectele cele mai curate din casele noastre, dacă suntem ordonați, sunt oglinzile. Așa ar trebui să fie și icoana pe care Domnul, prin Botez, a așezat-o în noi. În ea, Domnul vrea să Se oglindească cât mai bine.
Prin păcate nu facem altceva decât să spargem acest chip. Rămâne în noi, nu dispare, însă nu mai are aceeași strălucire, aceeași impecabilitate. Nu ne mai putem vedea bine în ea.
Dacă suntem atenți la propria noastră icoană (chip), vom fi atenți și la icoanele (chipurile) semenilor noștri. Nu vom mai arunca cu noroi în acestea. Ne vom vedea pe noi înșine că suntem murdari. Nu vom calomnia gratuit. Nu vom disprețui pe cei din jur. Ne vom vedea în ei ca în oglindă.
Din păcate, nu avem această acuitate a minții, ca atunci când ne comportăm într-o manieră nepotrivită, să ne uităm în oglinda chipului semenului nostru. Vom vedea cât de schimonosiți suntem atunci când ne mâniem, când înjurăm, când îi disprețuim pe cei din jur. Este o iluzie să credem că le murdărim lor identitatea. De fapt, ne murdărim pe noi înșine. Nu avem capacitatea să vedem această murdărie, ci o vedem doar în celălalt. Dacă vom conștientiza că suntem icoane, vom conștientiza că și cei din jur sunt icoane ale lui Dumnezeu, oglinzi în care El se vede.
Sursa: http://episcopiahusilor.ro
