În ziua de 25 septembrie, Biserica noastră o pomenește cu mare cinste pe Cuvioasa Eufrosina, cunoscută până în zilele noastre pentru credința și jertfelnicia arătată Mântuitorului Hristos. Viețuirea ei aleasă, precum și modul în care a ales să meargă pe calea monahismului sunt istorisiri vrednice despre credința Bisericii din primele secole, valabile peste ani, decenii și secole, ca într-un arc peste timp, până în zilele noastre.
În majoritatea Icoanelor ei, Cuvioasa Eufrosina este reprezentată ținând în mâna ei o ramură de palmier, imagine cu o simbolistică aparte. În tradiția creștină, ramura de palmier sau de măslin este asociată cu martiriul și cu biruința asupra morții, dar în cazul Cuvioasei Eufrosina, care nu a suferit un martiriu fizic, ramura verde simbolizează biruința asupra dorințelor lumești și modul în care a ales să devină… mireasă a lui Hristos: deghizându-se în bărbat și trăind într-o mănăstire de călugări timp de 38 de ani. Detalii în rândurile de mai jos!
„Cum va vrea Domnul, așa să fie!”
Cuvioasa Eufrosina s-a născut în Alexandria, Egipt, într-o familie nobilă și evlavioasă. Tatăl său, Pafnutie, era un creștin devotat, iar familia sa era respectată pentru credința întru Hristos. Rămânând orfană de mamă de la vârsta de 12 ani, Eufrosina a fost crescută de tatăl ei în dreapta credință, având parte de o educație aleasă care aveau să-i influențeze alegerile ulterioare. Ajungând la vârsta potrivită, tatăl ei, fiind un om deosebit de pios, a început să caute un soț potrivit pentru ea, dorind să o căsătorească. De altfel, pentru că era frumoasă și dintr-o familie de seamă, mulți tineri de vază și bogați o ceruseră în căsătorie. Pafnutie le răspundea simplu tuturor: „Cum va vrea Domnul, așa să fie!”. În cele din urmă, un pretendent care se evidenția prin rang, bogăție și familie la fel de nobilă, a reușit să obțină consimțământul lui Pafnutie pentru căsătoria fiicei sale, stabilind inclusive data nunții.
Și totuși… într-o epocă în care căsătoria era considerată inevitabilă pentru femeile din familii nobile, Eufrosina a simțit că destinul ei nu era acela de a trăi o viață de familie, ci de a se dedica vieții monahale, după cum citim în Sinaxar: „Dorind să se dedice cu totul lui Dumnezeu, Eufrosina a decis să renunțe la toate și să se adâncească în viața ascetică”.
Înainte de nunta aranjată, Pafnutie a decis să meargă cu fiica sa la mănăstire, luând cu ei daruri pentru egumenul mănăstirii, care era pentru el asemenea unui părinte. Acolo, egumenul i-a binecuvântat fiica și a început să-i vorbească despre curăție, smerenie și dragoste de Dumnezeu. Eufrosina, acum la vârsta de optsprezece ani, a ascultat cu evlavie învățăturile egumenului și a fost profund impresionată de viața duhovnicească a obștii. După trei zile petrecute în mănăstire, Pafnutie i-a cerut egumenului binecuvântarea pentru a se întoarce acasă. Înainte de a pleca, Eufrosina, la rândul ei, i-a cerut egumenului să se roage pentru mântuirea sufletului ei, iar egumenul a binecuvântat-o, rugându-se ca Dumnezeu să se îngrijească de ea.
38 de ani printre călugări
Pafnutie, om evlavius, aducea deseori călugări acasă și îi ospăta, spunându-le să se roage pentru el și pentru fiica sa. Într-o zi, egumenul l-a invitat pe Pafnutie la mănăstire pentru a participa la pomenirea întemeietorului și ctitorului principal al mănăstirii aflată în apropierea casei lor. În timpul vizitei, Eufrosina a întrebat un călugăr despre viața obștii și a aflat că egumenul ar primi cu bucurie pe oricine dorea să se alăture lor.
Pentru Cuvioasa Eufrosina, acest îndemn a fost o confirmare a faptului că nu ar trebui să se căsătorească, ci să-și dedice viața Mirelui Hristos. „De mă voi duce într-o mănăstire de fecioare, tatăl meu mă va căuta, mă va afla și mă va scoate pe mine cu silă de acolo, pentru mirele meu. Deci, mă voi duce într-o mănăstire bărbătească unde să nu mă știe nimeni”, s-a gândit Cuvioasa, și și-a împlinit dorința.
A doua zi, s-a îmbrăcat în haine bărbătești, luând cu ea cincizeci de bani de aur, și a plecat în ascuns la o mănăstire de călugări, fiind conștientă de faptul că, aici, nici tatăl ei și nici logodnicul nu o vor căuta. Ajungând la mănăstire, s-a prezentat sub numele de Smaragd și a cerut să fie primită în rândul monahilor. Egumenul mănăstirii, neștiind taina ei, a trimis-o într-o chilie separată pentru a se ruga și a se nevoi în singurătate.
Astfel, Cuvioasa Eufrosina a început să trăiască în asceză și rugăciune, uimind pe toți prin evlavia și nevoințele ei. În timpul acestei perioade, tatăl ei, Pafnutie, a descoperit absența fiicei sale și a fost devastat de durere. A căutat-o în toată Alexandria, fără a o găsi, și a apelat la mănăstire pentru ajutor. Egumenul și frații au postit și s-au rugat, dar nu au avut vreo descoperire despre Eufrosina. Pafnutie a continuat să se roage și să facă fapte bune, făcând milostenie și având nădejde în Dumnezeu. Într-o vizită ulterioară la mănăstire, egumenul i-a spus lui Pafnutie să vorbească și cu fratele Smaragd, care trăia în mănăstire, și să-i ceară să se roage pentru el și pentru descoperirea fiicei sale. Pafnutie a acceptat îndemnul și a vorbit cu Smaragd, dar nu a știut că era, de fapt, chiar fiica sa, Eufrosina.
După ce Pafnutie a părăsit mănăstirea, Eufrosina și-a continuat nevoința. În cele din urmă, pe patul de moarte, Cuvioasa Eufrosina a considerat că a sosit momentul să-și dezvăluie adevărata identitate tatălui său. Chemându-l la ea, i-a spus: „Eu sunt Eufrosina, fiica ta, și tu ești tatăl meu. Eu sunt cea pe care tu o cauți. Eu, pentru dragostea lui Dumnezeu te-am lăsat pe tine, tatăl meu, și toată moștenirea mea și logodnicul cel vremelnic și am venit aici, tăinuindu-mi firea mea. Ci mă rog ție, să nu lași ca altcineva să-mi îngrijească trupul meu după ieșirea sufletului, fără numai tu singur să faci această. Încă mă rog să împlinești făgăduința mea pe care am făcut-o părintelui locașului acestuia, când mă rugam ca să fiu primită aici, zicând că am averi multe și pe acelea le voi aduce în locașul acesta. Deci, să faci aceasta, tatăl meu, și să dai averea mea ce a rămas locașului acestuia care bine se păstorește și se rânduiește, și te roagă pentru mine.” Descoperirea aceasta a fost un moment emoționant și profund, iar Pafnutie a fost mișcat de nevoința și de taina fiicei sale. După moartea Cuvioasei Eufrosina, Pafnutie i-a respectat dorința și a intrat în aceeași mănăstire, primind Taina călugăriei.
Așadar, Cuvioasa Eufrosina, a trăit în mod radical îndemnul „lepădării de sine” (Luca 9, 23) prin care monahul și omul, în general, pentru a se apropia de Dumnezeu, trebuie să-și părăsească nu doar sinele, ci și lumea întreagă. Viața ei, caracterizată de nevoință în singurătate și de ascunderea propriei identități, subliniază un alt principiu important: taina vieții ascetice, unde sfințenia nu este expusă în exterior, ci lucrată în adâncă smerenie. Cuvioasa Eufrosina s-a lepădat de identitatea ei lumească, legată de bunuri și titluri, pentru a îmbrățișa o altă identitate, mistică, întru Hristos, alegând calea călugăriei. Adică, a celor care sunt Îngeri în trup.
Sursa: http://blog.bizanticons.ro
