„Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Oile Mele ascultă de glasul Meu și Eu le cunosc pe ele; ele vin după Mine și Eu le dau viață veșnică și nu vor pieri în veac, iar din mâna Mea nimeni nu le va răpi. Tatăl Meu, Care Mi le-a dat, este mai mare decât toți și nimeni nu poate să le răpească din mâna Tatălui Meu. Iar Eu și Tatăl Meu Una suntem. Iarăși au luat pietre iudeii ca să arunce asupra Lui. Iisus le-a răspuns: Multe lucruri bune v-am arătat vouă de la Tatăl Meu. Pentru care din ele aruncați cu pietre asupra Mea? I-au răspuns iudeii: Nu pentru lucru bun aruncăm cu pietre asupra Ta, ci pentru blasfemie și pentru că Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu. Iisus le-a răspuns: Oare nu este scris în Legea voastră: «Eu am zis: dumnezei sunteți»? Dacă i-a numit dumnezei pe aceia către care a fost cuvântul lui Dumnezeu – și Scriptura nu poate să fie desființată –, despre Cel pe Care Tatăl L-a sfințit și L-a trimis în lume voi ziceți: Tu hulești, căci am spus: Sunt Fiul lui Dumnezeu? Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu credeți în Mine. Iar dacă le fac, chiar dacă nu credeți în Mine, credeți în aceste lucrări, ca să știți și să cunoașteți că Tatăl esteîn Mine și Eu în Tatăl.”
Dumnezeu este cu noi
Sfântul Vasilie cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul XLV, II, în Părinți și Scriitori Bisericești (2011), vol. 4, pp. 522-523
„Dumnezeu este adăpostul și puterea noastră (Psalmul 45, 1), pentru acela care poate să spună: Toate le pot în Cel Care mă întărește, Hristos (Filipeni 4, 13) puterea lui Dumnezeu. Mulți sunt în stare să spună: Dumnezeu este adăpostul nostru sau: Doamne, adăpost Te-ai făcut nouă (Psalmul 89, 1), dar foarte puțini sunt aceia care o pot spune în aceeași stare sufletească precum profetul (David). Puțini sunt cei care să nu se lase copleșiți de uimire în fața celor omenești, cu toate că toți depind de Dumnezeu, Îl respiră pe Dumnezeu și trebuie să-și aibă în El toată nădejdea și încrederea. Și (aceasta) ne-o înfățișează faptele când, în vremea necazurilor noastre, alergăm mai degrabă la oricine altcineva decât la Dumnezeu. Ți se îmbolnăvește copilul? Te duci la descântătoare, sau la cel care așază în jurul gâtului nevinovaților copii talismane neobișnuite, sau, în cele din urmă, alergi către medici și către leacuri și nesocotești pe Cel Care poate să-ți tămăduiască pruncul. Dacă te tulbură vreo vedenie, alergi la cel ce tălmăcește visele; dacă te temi de un dușman, te gândești să-ți iei în ajutor vreun om. Și, ca să spun pe scurt, la fiecare nevoie arăți că numai cu vorba numești adăpost pe Dumnezeu, iar cu fapta cauți ajutorul în cele nefolositoare și deșarte. Pentru cel drept însă, Dumnezeu este ajutor adevărat. După cum un general, de care depinde o oștire faimoasă, este gata totdeauna să ajute acea parte (din armată) care se găsește în primejdie, tot așa și Dumnezeu este ajutorul nostru, este împreună-luptător cu oricine se războiește împotriva uneltirilor diavolului, trimițând duhurile Sale cele slujitoare pentru mântuirea celor în nevoie. (…) Căci asemenea unor ființe însuflețite ne cuprind (necazurile), care lucrează (în noi) răbdare, răbdarea încercare iar încercarea nădejde (Romani 5, 3-4).”
Sursa: http://ziarullumina.ro
