„Zis-a Domnul: Eu sunt ușa: De va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla. Furul nu vine decât ca să fure, să înjunghie și să piardă. Eu am venit ca oile Mele viață să aibă și din belșug să aibă. Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun Își pune sufletul pentru oile Sale. Iar cel plătit, care nu este păstor și ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile și fuge; iar lupul le răpește și le risipește. Cel plătit fuge, pentru că este plătit și nu are grijă de oi. Eu sunt Păstorul cel bun și cunosc oile Mele și ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaște Tatăl și Eu cunosc pe Tatăl. Și sufletul Îmi pun pentru oi. Am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Și pe acelea trebuie să le aduc; ele vor asculta de glasul Meu și va fi o turmă și un păstor.”
Modelul păstorului cel bun
Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, Scrisoarea a XL-a, 2-4, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 53, p. 182
„Nimic nu este mai primejdios în fața lui Dumnezeu pentru un preot decât să nu spună liber ceea ce simte. Scris este: Am vorbit despre mărturiile Tale înaintea împăraților și nu m-am rușinat (Psalmul 118, 46). Și în alt loc: Fiul omului! Iată, te-am pus strajă casei lui Israel, pentru ca dacă se va îndepărta cel drept de dreptățile sale și va face răul pe care nu i l-ai arătat, adică nu i-ai spus de ce să se ferească și nu-și va aduce aminte de datoria lui de a fi drept, Eu voi cere sângele lui din mâna ta. Iar dacă tu îi vei arăta celui drept să nu păcătuiască și el nu va păcătui, atunci va fi și el viu, pentru că i-ai spus, și îți vei mântui și tu sufletul tău (Iezechiel 3, 17-19). Este mai bine, împărate, să am cu tine tovărășia la cele bune, decât la cele rele, și de aceea trebuie să nu placă bunăvoinței tale tăcerea preotului, ci libertatea. Căci primejdia libertății mele te încurcă, pe când binele libertății te ajută. Nu mă amesteca în chip nepotrivit în treburi care nu sunt de datoria mea, căci nu fac ceea ce trebuie să facă alții, ci mă supun datoriei, ascult de poruncile Dumnezeului nostru. Fac aceasta, în primul rând, din dragostea și prețuirea față de tine, din dorința de a te ști pe calea mântuirii. Și chiar dacă nu mi se îngăduie aceasta, dacă nu se are încredere în mine, eu o spun totuși din teama de a nu supăra pe Dumnezeu. Dacă primejdia mea te-ar îndepărta de mine, m-aș închina cu răbdare pentru tine, dar nu cu plăcere, fiindcă este mai bine ca tu fără primejdia mea să fii biruitor și bine primit de Dumnezeu. Iar dacă iau asupră-mi greaua vină a tăcerii și a prefăcătoriei, nici tu nu rămâi în afară de orice vină. Vreau să fiu mai degrabă nesuferit decât nefolositor și josnic. Scris este de Sfântul Apostol Pavel, căruia nu poți să-i nesocotești învățătura: Stăruiește cu timp și fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga răbdare și învățătură (II Timotei 4, 2). Avem, așadar, și noi în fața cui să ne găsim în primejdie de a nu plăcea. (…) Cine va îndrăzni să-ți spună adevărul dacă nu îndrăznește preotul?”
Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a LXIII-a, 59-62, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 53, p. 259
„Nu este neînsemnată virtutea preoțească, datoare să se păzească nu numai de greșeli mari, dar și de cele mici, să fie gata la milostenie, să-și țină făgăduința, să se ferească de orice alunecare, să ia parte la durerile altora. Preotul să fie îngăduitor și credincios, să-și alunge sau să-și nimicească mânia, să fie un fel de trâmbiță a poporului, pe care să-l îndemne la supunere față de Dumnezeu, minunat mijloc de dobândire a liniștii sufletești. Există o veche zicală: Obișnuiește-te să fii același, ca viața ta să arate ca un fel de pictură, având întotdeauna același chip pe care l-a primit de la început. (…) Totuși, omul este dator să-și stăpânească mânia, nu să se lase cuprins de furie. (…) Nu este același cel cu inima în două locuri, nu este același cel ce nu știe să-și stăpânească supărarea. Despre un astfel de om bine zicea David: Mâniați-vă, dar nu greșiți (Psalmi 4, 5). Nu poruncește să ne mâniem, ci este îngăduitor cu firea, pe care omul n-o poate întâmpina, dar poate s-o domolească. Deci chiar dacă ne supărăm, simțământul nostru să-și aibă mișcarea potrivit firii, să nu păcătuiască împotriva firii. Ce face cel ce a primit pe alții să-i conducă, dacă el nu se poate conduce pe sine însuși? Și de aceea Apostolul a spus că episcopul trebuie să fie fără pată (I Timotei 3, 2). Iar în alt loc zice: Se cuvine episcopului să fie fără prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, neîngâmfat, nu grabnic la mânie, nu dedat la băutură, pașnic, nepoftitor de câștig urât (Tit 1, 7). Căci cum se împacă milostenia cu lăcomia? Am arătat aici pe cele despre care știm că trebuie să ne păzim.”
Sursa: http://ziarullumina.ro.
