Rugăciunea lui Iisus
„În vremea aceea Iisus, ridicându-Și ochii către cer, a zis: Părinte, precum M-ai trimis pe Mine în lume, și Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine Însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr. Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor, ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime, și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut și aceștia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Și le-am făcut cunoscut numele Tău și-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu să fiu în ei.”
Finitul și inefabilul
Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a XXXIV-a, 4-6, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 53, pp. 165-166
„(…) Trupul stricăcios îngreuiază sufletul (Înțelepciunea lui Solomon 9, 15). Locuința pământească a sufletului îndepărtează mintea de multe cugetări, iar el, știind că umblă prin credință, nu prin vedere, voiește să plece din trup și să fie lângă Domnul (II Corinteni 5, 7-8). Să vedem, așadar, cum ființa noastră este supusă deșertăciunii (Romani 8, 26) nu din voia sa, ci din cea dumnezeiască, voință care a hotărât să unească sufletele cu trupurile întru nădejde, pentru ca nădăjduind cele bune să se arate vrednice de răsplata Cerului. Căci toți ne vom înfățișa judecății lui Dumnezeu, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup (Romani 14, 10; II Corinteni 5, 10). De aceea sufletul fiecăruia să se gândească mai dinainte că va avea să primească după meritele vieții sale. Bine este zis: după cele ce a făcut prin trup, adică după ceea ce a primit să conducă, pentru ca, dacă a condus bine, să-și ia plata pe care a nădăjduit-o; iar dacă a condus rău, să-și ia pedeapsa, fiindcă nu și-a pus nădejdea în Dumnezeu, nici n-a dorit să fie între fiii lui Dumnezeu, să dobândească slava adevăratei libertăți. Ne-a învățat Apostolul că ființa neamului omenesc este supusă deșertăciunii. Căci omul este atât cât este și sufletul lui. Despre tovărășia sufletului cu trupul zice: Noi, care suntem în acest trup, suspinăm îngreuiați (II Corinteni 5, 4). Iar David zice: Omul cu deșertăciunea se aseamănă (Psalmul 143, 4), și Tot omul cât trăiește este o întreagă deșertăciune (Psalmul 38, 6). Așadar voința omului în acest veac este deșertăciune. Acestei deșertăciuni îi este supus sufletul.”
Sursa: http://ziarullumina.ro.
