Hristos – Pâinea vieții
„Zis-a Domnul către iudeii care crezuseră într-Însul: Eu sunt Pâinea vieții; cel ce vine la Mine nu va flămânzi și cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată. Dar am spus vouă că M-ați și văzut și nu credeți. Tot ce-Mi dă Tatăl, va veni la Mine; și pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară; pentru că M-am coborât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis pe Mine. Și aceasta este voia Celui Care M-a trimis, ca, din toți pe care Mi i-a dat Mie, să nu pierd pe niciunul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi.”
Tăierea voii
Sfântul Ioan Casian, Așezămintele mănăstirești, Cartea a IV-a, Cap. 8-9, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 145
„După o slujire neîntreruptă de un an acolo, când a dat dovada unei serviri fără cârtire din partea străinilor, îndrumându-se astfel spre primele trepte ale umilinței și răbdării, ajunge a se face cunoscut în această lungă practică. După aceasta, trebuind a fi primit în obștea fraților, este dat pe seama altui bătrân, de care ascultă zece tineri încredințați lui de stareț, să-i învețe și să-i îndrume, după cum citim în Ieșire (18, 25) că s-a rânduit de Moise.
Grija și îndrumarea principală a acestuia, cu ajutorul căreia tânărul să fie în stare să urce necontenit spre culmile cele mai înalte ale desăvârșirii, va fi să-l învețe mai întâi să-și biruie vrerile. Pregătindu-l cu râvnă și cu sârguință pentru această luptă, va avea grijă să-i poruncească necontenit tocmai ceea ce a înțeles că sunt potrivnice firii lui.
Trăgând învățături din multele încercări, ei pretind că monahul, mai ales cel tânăr, nu-și poate ține în frâu nici chiar plăcerea de a pofti, dacă n-a învățat mai întâi să-și biruie prin ascultare vrerile sale. De aceea, declară ei, cine n-a învățat mai întâi să-și ucidă vrerile nu va fi în stare în niciun chip să-și stingă nici mânia, nici tristețea, nici duhul preacurviei, dar nu-și va putea păstra nici adevărata umilință a inimii, unirea necontenită cu frații și pacea trainică și îndelungă, iar urmarea: nici în mănăstire nu va mai putea rămâne mult timp.
Prin urmare, cu aceste rânduieli asemeni unor litere și silabe să se grăbească să-i învețe și să-i formeze spre desăvârșire pe cei pe care îi îndrumă, deosebind limpede cu aceste mijloace dacă tinerii aceștia sunt stabiliți pe o umilință prefăcută, sau pe una adevărată.
Pentru a ajunge ușor la aceasta, necontenit sunt învățați tinerii să nu ascundă, dintr-o rușine primejdioasă, absolut niciun gând care le frământă inimile, ci, de îndată ce s-au ivit, să le descopere bătrânului. În judecarea acestora să nu se bizuie niciodată pe propria lor socotință, ei să fie convinși că este bun sau rău tot ceea ce a decis analiza bătrânului după o lungă chibzuință. Așa se face că iscusitul vrăjmaș în nicio privință nu-l poate împresura pe tânăr, ca pe unul fără experiență și neștiutor, și nici să-l prindă cu vreun vicleșug pe cel pe care-l vede sprijinindu-se, nu pe judecata lui, ci pe cea a bătrânului.”
Sursa: http://ziarullumina.ro
