Hristos – Lumina lumii
„Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții. De aceea, fariseii I-au zis: Tu mărturisești despre Tine Însuți; mărturia Ta nu este adevărată. A răspuns Iisus și le-a zis: Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine Însumi, mărturia Mea este adevărată, fiindcă știu de unde am venit și unde Mă duc. Voi nu știți de unde vin, nici unde Mă duc. Voi judecați după trup; Eu nu judec pe nimeni. Și, chiar dacă Eu judec, judecata Mea este adevărată, pentru că nu sunt singur, ci Eu și Cel Care M-a trimis pe Mine. Și în Legea voastră este scris că mărturia a doi oameni este adevărată. Eu sunt Cel ce mărturisesc despre Mine Însumi și mărturisește despre Mine Tatăl, Cel ce M-a trimis. Îi ziceau deci: Unde este Tatăl Tău? Răspuns-a Iisus: Nu Mă știți nici pe Mine, nici pe Tatăl Meu; dacă M-ați ști pe Mine, ați ști și pe Tatăl Meu. Cuvintele acestea le-a grăit Iisus în vistierie, pe când învăța în Templu; și nimeni nu L-a prins, pentru că nu venise încă ceasul Lui.”
În lumina lui Hristos
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, Cateheza 33, în Filocalica, Ed. Deisis, 2003, p. 336
„(…) Așa cum cine umblă în întuneric (Ioan 12, 35) n-are niciun folos dacă ține în mâini lămpi multe și preafrumoase, dar stinse (Matei 25, 8), căci cu ele nu se vede nici pe sine însuși, nici pe altcineva, tot așa și cel căruia i se pare că are întru sine – dacă aceasta e cu putință – toate virtuțile, dar n-are în el lumina Duhului Sfânt, nici nu vede bine faptele lui, nici nu este încredințat în chip desăvârșit dacă ele sunt pe placul lui Dumnezeu, acela nu este vrednic să primească gânduri străine (Spovedania altor oameni), chiar dacă ar fi făcut de oameni patriarh, până ce nu va avea Lumina strălucind întru sine; căci zice Hristos: Umblați până când aveți lumina, ca să nu vă prindă întunericul, iar cine umblă în întuneric nu știe unde merge (Ioan 12, 35). Deci, dacă acela nu știe unde merge, cum va arăta altora calea? Ce folos deci dacă pune o făclie stinsă într-un alt sfeșnic (Matei 5, 15) lipsit și el de focul care să ardă și strălucească (Ioan 5, 35)? Pentru că nu trebuie să facă așa! Dar cum? Așa cum a hotărât Dumnezeu Cel peste toate (Romani 9, 5) Care zice: Nimeni aprinzând o făclie nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeșnic, ca cei ce intră să vadă strălucirea ei (Luca 11, 33). Iar după ce a spus aceasta, adaugă și semnele caracteristice ale celui călăuzit de făclie și care are cu sine lumina, zicând așa: Făclia trupului este ochiul (Matei 6, 22; Luca 11, 34). Despre ce altceva grăiește spunând ochi decât, negreșit, despre minte, care nicidecum nu va deveni simplă, decât numai când va vedea Lumina cea simplă (Matei 6, 22-23; Luca 11, 34-36). Iar Lumina simplă e Hristos. Deci cel ce are de-a pururea Lumina Lui strălucind în mintea sa se zice că are mintea lui Hristos (I Corinteni 2, 16). Deci când ochiul tău va fi așa, simplu, întreg trupul cel netrupesc al sufletului tău va fi luminat.”
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea Întâi, Cap. 9, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, p. 92
„Teologul adaugă și aceasta cu folos, dăruindu-ne prin aceasta o explicare de mare trebuință. Căci, după ce spusese: Era Lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume, era de mare folos ascultătorilor să le spună dacă Lumina care luminează pe omul ce vine în lume nu e alta decât Lumina cea adevărată și dacă ea se mută în lume din alt loc, producând luminarea tuturor oamenilor. De aceea purtătorul de Duh ne descoperă în mod necesar adevărul și ne explică înțelesul cuvintelor sale, dând îndată după: în lume era, spusa: Care vine în lume, făcându-ne să înțelegem că ultima expresie se referă la om, sau mai bine-zis la firea luminată, ca la una ce e chemată la existență din cele ce nu sunt. Căci pentru cele create e un lucru înțeles faptul de-a nu fi undeva, de unde pornesc în vreun fel oarecare spre existență și primesc ca un alt loc pe cel al existenței. Dar mai propriu și cu totul potrivit firii oamenilor e să fie luminată îndată și să primească drept împreună-călătoare și împreună-dăruită cu existenţa înțelegerea de la Lumina ce era în lume, adică de la Unul-Născut, Care pe toate le umple cu puterea negrăită a Dumnezeirii și este împreună de față cu Îngerii în cer și e împreună cu cei de pe pământ, nelăsând gol de Dumnezeirea Lui nici iadul și, fiind pretutindeni prezent tuturor, nu Se desparte de niciuna. De aceea, în mod cu totul cuvenit spune Psalmistul, minunându-se: Unde voi pleca de la Duhul Tău și unde voi fugi de la fața Ta? De mă voi sui la cer, Tu acolo ești. De mă voi coborî la iad, de față ești. De voi lua aripile mele de dimineață și mă voi așeza la marginile mării, și acolo mâna Ta mă va călăuzi și mă va ține dreapta Ta (Psalmi 138, 7-10). Căci mâna dumnezeiască cuprinde tot locul și toată zidirea, susținând în existență toate făpturile, ținând în viață pe cele ce au nevoie de viață și semănând lumina spirituală celor capabile de înțelegere. Dar nu este în spațiu, precum am spus înainte, nici nu rabdă mișcarea de mutare, ci, mai degrabă, pe toate le umple ca Dumnezeu.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XXVII, II, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 346
„După cum pe Munte mulțimile au stat lângă Hristos nu numai când vorbea, ci L-au urmat și după ce a terminat cuvântarea Sa, tot așa și acum; L-au înconjurat nu numai când făcea minuni, ci și după ce a terminat. Aveau mare folos chiar numai uitându-se la chipul Domnului. Gândește-te cât trebuie să fi strălucit chipul Stăpânului nostru obștesc atunci, dacă Moise avea fața plină de slavă (Ieșirea 30, 34), iar Ștefan arăta ca un Înger? (Fapte 6, 15) Poate că mulți s-au aprins acum de dorința de a vedea chipul Domnului; dar dacă voim, vom vedea un chip cu mult mai frumos decât cel de atunci. Dacă vom duce viața aceasta cu îndrăznire, Îl vom primi pe Domnul pe nori, întâmpinându-L într-un trup nemuritor și nestricăcios (I Tesaloniceni 4, 17).”
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia I, 4-5, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, pp. 88-89
„Domnul Însuși a spus că sufletele celor drepți se transformă în lumină cerească, atunci când a zis Apostolilor Săi: Voi sunteți lumina lumii (Matei, 5, 14). Transformându-i în lumină, El a rânduit ca lumea să fie luminată de ei. Pentru că a zis: Aprinzând (oamenii) lumina, nu o pun sub obroc, ci în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă. Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor (Matei, 5, 15-16). (Prin aceste cuvinte), El vrea să spună: Nu ascundeți darul pe care l-ați primit de la Mine, ci dați-l tuturor celor ce voiesc (să-l aibă). Și iarăși: Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este bun, tot trupul tău va fi plin de lumină, dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Deci, dacă lumina, care este întru tine, este întuneric, cât de mare va fi (atunci) întunericul! (Matei, 6, 2-23) (…) așa au fost puși și Apostolii să fie ochii și lumina a toată lumea.”
Sursa: http://ziarullumina.ro.
