Recunoașterea Păstorului Cel Bun
„Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi. Și au auzit acestea unii dintre fariseii care erau cu El și I-au zis: Oare și noi suntem orbi? Iisus le-a zis: Dacă ați fi orbi, n-ați avea păcat. Dar acum ziceți: Noi vedem. De aceea, păcatul rămâne asupra voastră. Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, acela este fur și tâlhar. Iar cel ce intră pe ușă este păstorul oilor. Portarul deschide acestuia și oile ascultă de glasul lui, iar păstorul cheamă oile sale pe nume și le mână afară. Și, când scoate oile, merge înaintea lor și oile merg după el, căci cunosc glasul lui. Iar după un străin ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor. Această pildă le-a spus-o Iisus, dar ei n-au înțeles ce înseamnă cuvintele Lui. Deci, iarăși a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt ușa oilor. Toți câți au venit mai înainte de Mine sunt furi și tâlhari, dar oile nu i-au ascultat. Eu sunt ușa. Dacă va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla.”
Orbirea sufletului
Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvânt despre răbdare și discernământ, 17-18, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 310
„Este lucru vădit că sufletul cuprins de nepăsare este și necredincios; amânând zi după zi, nu primește cuvântul (mântuirii). Deseori este purtat de vise, este cuprins de înfumurare și nu percepe războiul care se dă înlăuntrul său. Pentru că înfumurarea aduce cu sine orbirea sufletului, care nu-i permite să-și cunoască slăbiciunea.
După cum pruncul de curând născut este chipul bărbatului desăvârșit, tot așa și sufletul este chipul lui Dumnezeu, Cel care L-a făcut. Și după cum copilul, crescând puțin câte puțin, puțin câte puțin cunoaște și pe tatăl său; dar, ajungând la maturitate, tatăl și fiul vorbesc deschis, iar tatăl îi destăinuie (fiului) chiar și comoara (pe care o are); tot așa și sufletul trebuia, înainte de călcarea poruncii, să crească și să devină bărbat desăvârșit. Călcând, însă, porunca, s-a afundat într-o mare a uitării și într-un adânc al rătăcirii, (ajungând) să locuiască la porțile iadului. Îndepărtându-se mult de Dumnezeu, sufletul n-a mai putut să se apropie și să cunoască bine pe Cel ce l-a creat. Dar Dumnezeu l-a chemat și l-a atras spre cunoașterea Sa, mai întâi prin profeți. În cele din urmă, El Însuși venind, a îndepărtat uitarea și rătăcirea; și, sfărâmând porțile iadului, a venit la sufletul rătăcit și S-a dat pe Sine exemplu, ca să-i dea acestuia posibilitatea să ajungă la vremea vârstei (deplinătății), la desăvârșirea Duhului. (…) Față de cei surzi (la cuvântul Evangheliei) să fim muți și să nu deschidem gura; văzând lucrarea celui rău, să fim ca pironiți pe cruce și cu glas puternic să strigăm către Cel ce ne poate izbăvi din moarte; din adâncul inimii să strigăm: Curățește-mă!”
Sursa: http://ziarullumina.ro
