Duminica a 34-a după Rusalii (a Întoarcerii Fiului risipitor)
Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărţit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea trăind în desfrânări. Şi, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi, aducând viţelul cel îngrăşat, înjunghiaţi-l, ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.
Cum se dobândește iertarea păcatelor?
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a III-a, Convorbirea cu părintele Pinufius, Cap. VIII, 1-11, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 659-660
„(…) Prin simțământul dragostei se dărâmă munții păcatelor, căci «dragostea acoperă mulțime de păcate». De asemenea, prin roada milosteniei se aduce vindecare rănilor voastre, fiindcă «precum apa stinge focul, tot așa milostenia stinge păcatul». Iertarea păcatelor se dobândește și prin vărsare de lacrimi; «În fiecare noapte voi spăla patul meu și voi uda așternutul meu cu lacrimi». În sfârșit, arătând că nu în zadar au fost vărsate lacrimile, adaugă: «Plecați de la mine toți cei ce săvârșiți nedreptatea, fiindcă a auzit Domnul glasul plânsului meu». La fel se dăruiește iertarea păcatelor prin mărturisirea lor: «Am zis: împotriva mea voi mărturisi Domnului nedreptatea mea și Tu ai iertat nelegiuirea inimii mele» și iarăși: «Povestește mai întâi nedreptățile tale, ca să te dezvinovățești». Iertarea nelegiuirilor se dobândește, de asemenea, prin chinul inimii și al trupului, căci: «Vezi smerenia mea și osteneala mea și iartă toate păcatele mele» și, mai ales, prin îndreptarea purtării: «Nu mai faceți rău înaintea ochilor Mei. Încetați odată! Învățați să faceți binele, căutați dreptatea, ajutați pe cel împilat, faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă! Veniți să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, și de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face». Uneori se dobândește iertarea păcatelor și prin mijlocirea celor cuvioși: «Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind, păcat nu de moarte, să se roage și Dumnezeu va da viață acelui frate, care nu păcătuiește de moarte». Și, de asemenea: «Este cineva bolnav dintre voi? Să cheme preoții bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Și rugăciunea credinței îl va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate, se vor ierta lui». Câteodată boala viciilor se vindecă prin milă și credință, potrivit cuvintelor: «Prin milă și credință se curăță păcatele». Adesea ne mântuim aducând pe alții la credință și mântuire prin predică și sfaturile noastre: «Cel care l-a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui își va mântui sufletul din moarte și va acoperi mulțime de păcate». Prin bunătatea și iertarea noastră față de alții putem ajunge la iertarea greșelilor noastre: «Dacă veți ierta oamenilor păcatele lor, și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta păcatele voastre». Vedeți, așadar, câte căi de mântuire v-a deschis Mântuitorul în mila și bunătatea Sa, pentru ca nimeni, dorind mântuirea, să nu fie răpus de deznădejde, când vede că atâtea leacuri îl cheamă la viață. (…) Dacă nu poți dobândi desăvârșirea virtuților prin nimicirea tuturor viciilor, depune grijă pioasă pentru mântuirea altora. Și dacă te plângi că nu ești bun pentru această treabă, îți vei putea acoperi păcatele prin dragostea de oameni.”
Sursa: http://ziarullumina.ro.
