Împărăția Cerurilor
„În vremea aceea, fiind întrebat Iisus de farisei când va veni Împărăția lui Dumnezeu, El le-a răspuns și a zis: Împărăția lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Și nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru. Zis-a către Ucenici: Veni-vor zile când veți dori să vedeți una din zilele Fiului Omului, și nu veți vedea. Și vor zice vouă: Iată, este acolo; iată, este aici; nu vă duceți și nu vă luați după ei. Căci după cum fulgerul, fulgerând dintr-o parte de sub cer, luminează până la cealaltă parte de sub cer, așa va fi și Fiul Omului în ziua Sa. Dar mai întâi El trebuie să sufere multe și să fie lepădat de neamul acesta.”
Cum ne pregătim pentru Împărăția Cerurilor
lie Ecdicul, Capete despre făptuire și contemplație, 237-243, în Filocalia (2004), vol. 4, pp. 284-285
„Cei ce resping atacurile nu lasă să intre gândurile la via rațională ca niște fiare și să facă pagubă în roadele ei. Iar cei ce se însoțesc fără să se îndulcească cu ele le lasă simplu să intre, dar să nu se atingă nicidecum de roadele ei. Cei ce vorbesc dulce cu patimile prin gânduri, dar nu vin la încuviințare, se aseamănă cu cei ce lasă fiara să intre înăuntrul țarinii și a îngrăditurii, dar nu-i îngăduie să se sature din strugurii viei. Dar pe urmă o găsesc mai tare decât puterea lor, ajungând adeseori la încuviințarea patimilor. Cel ce mai are lipsă de îngrijirea îngrăditurii prin înfrânare încă n-a ajuns la simplitate. Căci cel desăvârșit, zice, nu se înfrânează (ci cel ce se luptă încă). El se aseamănă cu cel ce are vie sau țarină nu în mijlocul multor altor vii și locuri, ci undeva, într-un colț. De aceea are lipsă de multă pază și trezvie. Dar via celui ce a ajuns la simplitate nu poate fi atinsă din nicio parte, întocmai ca a unui împărat sau a altui stăpânitor înfricoșat, care face să se cutremure hoții și trecătorii chiar și numai la auzul lui. Mulți urcă pe crucea relei pătimiri, dar puțini primesc și piroanele ei. Căci mulți se supun ostenelilor și necazurilor celor de bunăvoie, dar celor ce vin fără voie nu se supun decât cei ce au murit cu desăvârșire lumii acesteia și odihnei din ea. Mulți au dezbrăcat toate hainele de piele. Dar pe cea din urmă, cea a slavei deșarte, numai cei ce au disprețuit pe maica ei, adică dorința de a-și plăcea lor. Cel ce respinge și nu primește lauda oamenilor și odihna trupului s-a dezbrăcat și de ultima haină a slavei deșarte. Acesta s-a învrednicit să se îmbrace încă de aici în strălucirea locuinței din cer, căutată cu multe suspine. Altceva este lucrarea, și altceva lucrul săvârșit. Cel din urmă arată păcatul isprăvit; cea dintâi arată numai dulcea împătimire care se lucrează înăuntru, dar nu afară, ca cei ce nu s-au strămutat din pământul lor, dar plătesc bir stăpânitorilor gândurile lor. Dacă gustul e stăpânit de plăceri, e cu neputință să nu-l urmeze și celelalte simțuri. (…) Zicem că e neprihănit acela care nu pătimește înăuntru și nu se rostogolește din pricina vederii.”
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XL, 7-8, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 254
„Întrebare: Cum pot să coexiste în inimă două elemente diferite: harul și păcatul? Răspuns: După cum atunci când este foc sub o căldare, dacă se pun lemne în el, vasul se încălzește și mai tare se roșește și conținutul lui fierbe și clocotește; – iar dacă din neglijență, nu se adaugă lemne, focul scade și parcă se stinge -, tot așa se întâmplă cu harul, focul cel ceresc. El este înlăuntrul tău (și în afara ta). Dacă te rogi să-ți îndrepți gândurile și iubirea spre Hristos, este ca și cum ai pune lemne (pe foc); gândurile tale se fac de foc și se afundă în dorirea lui Dumnezeu. Chiar dacă Duhul se retrage (uneori), ca și când ți-ar deveni ceva exterior, deși se vede în afara ta, El este și înlăuntrul tău. Atunci, însă, când cineva este neglijent și se lasă furat, fie și puțin, de treburile lumești și de visări, numaidecât vine răutatea, pătrunde în suflet și începe să strâmtoreze pe om în întregime. În mod firesc, sufletul își aduce aminte de tihna de mai înainte, începe să se întristeze și să sufere continuu. Iar dacă mintea se îndreaptă iarăși către Dumnezeu, (iarăși) începe să-și recapete tihna de mai înainte. (Văzând aceasta), ea caută cu și mai mult zel pe Dumnezeu și începe a spune: Te implor Doamne, (nu mă părăsi). Atunci focul care aprinde și dă odihnă sufletului crește în el, puțin câte puțin, (îl atrage către el), așa cum puțin câte puțin undița scoate peștele din adânc. Pentru că, dacă n-ar fi așa, dacă omul n-ar fi gustat și din amărăciune, și din moarte, cum ar fi putut să distingă ceea ce este amar de ceea ce este dulce, moartea de viață, și cum ar fi putut să mulțumească Tatălui Celui ce dă viață și Fiului și Sfântului Duh?”
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XLI, 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 255
„Harul însuși își află locul său în suflet, își înfige rădăcinile în părțile și gândurile cele mai adânci ale lui – dacă sufletul, vreme îndelungată, se păstrează și este de acord cu harul – până când harul cuprinde în întregime sufletul și stăpânește peste acest vas.”
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea I, Întâia convorbire cu părintele Moise, Cap. XIII, 3-6, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 316-317
„Cum este Împărăția Acestuia arată Apostolul zicând astfel: Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare sau băutură, ci dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt. Așadar, dacă Împărăția lui Dumnezeu este în noi și dacă această Împărăție a lui Dumnezeu este dreptate, pace și bucurie, înseamnă că acela care trăiește în acestea este în Împărăția lui Dumnezeu și, dimpotrivă, cei ce trăiesc în nedreptate, dezbinare și tristețea aducătoare de moarte se găsesc în împărăția diavolului și în iadul morții. Prin aceste arătări se deosebește Împărăția lui Dumnezeu de cea a diavolului. Și la drept vorbind, dacă luăm în considerare acea stare de contemplație, prin care se obțin virtuțile trebuitoare pentru Împărăția lui Dumnezeu, în ce altceva să ne încredem, dacă nu într-o stare de bucurie fără de sfârșit? Ce altceva se potrivește cu adevărata fericire, decât liniștea neîncetată și bucuria veșnică? Și, ca să afli mai sigur nu prin vorbele mele adevărul celor pe care le-am spus, ci prin autoritatea Domnului Însuși, ascultă cum descrie El foarte clar felul și starea acelei lumi: Iată, Eu voi face ceruri noi și pământ nou; cele de mai înainte nu vor mai fi în amintire și nu vor mai copleși inimile, ci veți tresălta și vă veți bucura veșnic de cele pe care Eu le creez. Și iarăși: Se vor găsi în ele bucurie și veselie, lucrarea harului și glas de laudă, și așa va fi lună de lună, sabat după sabat. Și de asemenea: Vor veni bucuria și veselia, vor fugi gemetele și durerea. (…) Împărăția Cerurilor trebuie înțeleasă din trei puncte de vedere: sau că vor domni cerurile, adică Sfinții care se găsesc în el, potrivit cuvintelor: Tu vei fi peste cinci cetăți și tu peste zece, precum se spune și discipolilor: Veți ședea pe douăsprezece tronuri și veți judeca cele douăsprezece triburi ale lui Israel, sau că înseși cerurile vor începe să fie guvernate de Hristos, fiindcă, de bună seamă, Dumnezeu va începe să fie peste toți cei supuși Lui, ca totul peste toate, sau că, fără îndoială, cei sfinți vor domni în ceruri împreună cu Domnul…”
Sursa: http://ziarullumina.ro.
