Plângerea Ierusalimului
„În vremea aceea, apropiindu-Se Iisus de coborâșul Muntelui Măslinilor, toată mulțimea Ucenicilor, bucurându-se, a început să laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile pe care le văzuseră, zicând: Binecuvântat este Împăratul care vine întru numele Domnului! Pace în cer și slavă întru cei de sus! Dar unii farisei din mulțime au zis către El: Învățătorule, ceartă-Ţi Ucenicii. Și El, răspunzând, a zis: Zic vouă: Dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga. Și, când S-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, zicând: Dacă ai fi cunoscut și tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum sunt ascunse de ochii tăi. Căci vor veni zile peste tine când dușmanii tăi vor săpa șanț în jurul tău și te vor împresura și te vor strâmtora din toate părțile și te vor face una cu pământul, pe tine și pe fiii tăi care sunt în tine, și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale.”
Efectele păcatului
Sfântul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutății, VIII, în Filocalia (2008), vol. 1, pp. 120-121
„(Mândria) este foarte cumplită și mai sălbatică decât toate cele de până aici. Ea războiește mai ales pe cei desăvârșiți și pe cei ce s-au urcat până aproape de culmea virtuților, încercând să-i prăbușească. Și, precum ciuma cea aducătoare de stricăciune nimicește nu numai un mădular al trupului, ci întreg trupul, așa mândria nu strică numai o parte a sufletului, ci tot sufletul. Fiecare din celelalte patimi, deși turbură sufletul, se războiește numai cu virtutea opusă și, căutând să o biruiască pe aceea, întunecă numai în parte sufletul. Patima mândriei însă întunecă întreg sufletul și-l prăbușește în cea mai adâncă prăpastie. Ca să înțelegem mai lămurit cele zise, să luăm seama la lucrul următor: îmbuibarea stomacului se sârguiește să strice înfrânarea: curvia, curăția; iubirea de argint, sărăcia; mânia, blândețea; și celelalte feluri ale păcatului asemenea pe celelalte virtuți opuse. Dar păcatul mândriei când pune stăpânire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit, care a cucerit o cetate mare și înaltă, îl dărâmă în întregime și îl surpă până în temelii. Mărturie despre aceasta este îngerul acela care pentru mândrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu și împodobit cu toată virtutea și înțelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpânului, ci din firea sa. De aceea s-a socotit pe sine întocmai ca Dumnezeu. Gândul acesta al lui mustrându-l, prorocul zice: Ai zis întru inima ta: Ședea-voi pe un munte înalt, pune-voi scaunul meu peste nouri și voi fi asemenea Celui Preaînalt (Isaia 14, 13-14). Iară tu om ești, și nu Dumnezeu. (…) Deci știind acestea, să ne temem și cu toată străjuirea să păzim inima noastră (Proverbe 4, 23) dinspre duhul mândriei cel purtător de moarte, zicând în noi înșine, de câte ori am dobândit vreo virtute, cuvântul Apostolului: Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, care este cu mine (I Corinteni 15, 10).”
Sursa: http://ziarullumina.ro.
