„În vremea aceea arhiereii, cărturarii și bătrânii poporului L-au dus pe Iisus înaintea lui Pilat. Și au început să-L învinuiască, zicând: Pe Acesta am găsit răzvrătind neamul nostru și împiedicând să dăm dajdie cezarului și zicând că El este Hristos Împăratul. Iar Pilat L-a întrebat, zicând: Tu ești Împăratul iudeilor? Iar El, răspunzând, a zis: Tu zici. Și Pilat a zis către arhierei și către mulțimi: Nu găsesc nicio vină în Omul acesta. Dar ei stăruiau, zicând că întărâtă poporul, învățând prin toată Iudeea, începând din Galileea până aici. Iar Pilat, auzind, a întrebat dacă omul este galileean. Și, aflând că este de sub stăpânirea lui Irod, L-a trimis la Irod, care era și el în Ierusalim în acele zile. Iar Irod, văzând pe Iisus, s-a bucurat foarte mult, fiindcă de multă vreme dorea să-L cunoască, pentru că auzise despre El și nădăjduia să vadă vreo minune săvârșită de El. Și L-a întrebat Irod multe lucruri, dar El nu i-a răspuns nimic. Iar arhiereii și cărturarii erau de față, învinuindu-L foarte tare. Însă Irod, împreună cu ostașii săi, batjocorindu-L și luându-L în râs, L-a îmbrăcat cu o haină strălucitoare și L-a trimis iarăși la Pilat. Și, în ziua aceea, Irod și Pilat s-au făcut prieteni unul cu altul, pentru că mai înainte era dușmănie între ei. Iar Pilat, chemând pe arhierei și pe căpetenii și toată mulțimea, a zis către ei: Ați adus la mine pe Omul acesta ca pe un răzvrătitor al poporului; dar iată eu, cercetându-L în fața voastră, nicio vină n-am găsit în acest Om din cele ce aduceți împotriva Lui. Și nici Irod n-a găsit, căci L-a trimis iarăși la noi. Și iată, El n-a săvârșit nimic vrednic de moarte. Deci, pedepsindu-L, Îl voi elibera. Și trebuia, în ziua praznicului, să le elibereze un vinovat. Dar ei, cu toții, au strigat, zicând: Ia-L pe Acesta și eliberează-ne pe Baraba, care era aruncat în temniță pentru o răscoală făcută în cetate și pentru omor. Și iarăși le-a vorbit Pilat, voind să le elibereze pe Iisus. Dar ei strigau, zicând: Răstignește-L! Răstignește-L! Atunci el a zis a treia oară către ei: Ce rău a săvârșit Acesta? Nicio vină de moarte nu am aflat întru El. Deci, pedepsindu-L, Îl voi elibera. Dar ei stăruiau, cerând cu strigăte mari ca El să fie răstignit, iar strigătele lor au biruit. Deci Pilat a hotărât să se împlinească cererea lor. Și le-a eliberat pe cel aruncat în temniță pentru răscoală și ucidere, pe care îl cereau ei, iar pe Iisus L-a dat în voia lor. Și, pe când Îl duceau, oprind pe un oarecare Simon Cirineul, care venea din țarină, i-au pus crucea ca s-o ducă în urma lui Iisus. Iar după El venea mulțime multă de popor și de femei, care se băteau în piept și Îl plângeau. Dar, întorcându-Se către ele, Iisus le-a zis: Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeți pe Mine, ci pe voi plângeți-vă și pe copiii voștri! Căci iată, vin zile în care vor zice: Fericite sunt cele sterpe și pântecele care n-au născut și sânii care n-au alăptat! Atunci vor începe să spună munților: Cădeți peste noi! și dealurilor: Acoperiți-ne! Căci dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi? Și erau duși și alți doi făcători de rele, ca să-i omoare împreună cu El. Iar când au ajuns la locul ce se cheamă «al Căpățânii», L-au răstignit acolo pe El și pe făcătorii de rele, unul de-a dreapta și altul de-a stânga. Iar Iisus zicea: Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac! Și, împărțind hainele Lui, au aruncat sorți. Era acum ca la ceasul al șaselea și întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea, când soarele s-a întunecat, iar catapeteasma Templului s-a sfâșiat pe mijloc. Atunci Iisus, strigând cu glas mare, a zis: Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu! Și, aceasta zicând, Și-a dat duhul. Iar sutașul, văzând cele ce s-au făcut, a slăvit pe Dumnezeu, zicând: Cu adevărat, Omul Acesta drept a fost. Și toate mulțimile care veniseră la această priveliște, văzând cele întâmplate, se întorceau bătându-și pieptul. Iar toți cunoscuții Lui și femeile care Îl însoțiseră din Galileea stăteau departe, privind acestea. Și, iată, un bărbat cu numele Iosif, din Arimateea, cetate a iudeilor, sfetnic fiind, care era bărbat bun și drept, care nu se învoise cu sfatul și cu fapta lor și care aștepta Împărăția lui Dumnezeu, venind la Pilat, a cerut trupul lui Iisus. Și coborându-L, L-a înfășurat în giulgiu de in și L-a pus într-un mormânt săpat în piatră, în care nimeni, niciodată, nu mai fusese pus. Iar ziua aceea era vineri și se lumina spre sâmbătă. Și, urmându-I femeile care veniseră cu El din Galileea, au privit mormântul și cum a fost pus trupul Lui. Și, întorcându-se, au pregătit miresme și miruri; iar sâmbătă s-au odihnit, după porunca legii.”
Tăcerea – o virtute a stăpânirii de sine
Clement Alexandrinul, Pedagogul, Cartea II, Cap. VII, 58.1, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 4, p. 263
„Tăcerea este o virtute a femeilor şi o onoare lipsită de primejdii pentru tineri, iar cuvântul unui bătrân este un bine.”
Sfântul Vasilie cel Mare, Regulile mici, Î. 208, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 18, p. 406
„(…) Uneori celor mai neînfrânați la limbă şi celor care nu pot să păzească aceasta: Niciun cuvânt putred să nu iasă din gura voastră, ci numai dacă este vreunul bun, spre întărirea credinței (Efeseni 4, 29), le este necesară tăcerea desăvârşită, până ce întru aceasta s-ar vindeca de patima nestăpânirii în cuvinte şi ar putea să învețe în timpul acestui repaos când, ce şi cum se cuvine să vorbească, pentru ca, precum s-a scris: Să aducă folos ascultătorilor (Efeseni 4, 29).”
Sfântul Vasilie cel Mare, Regulile mari, Cap. II, Î. 13, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 18, p. 243
„Este bună pentru neofiți şi exercitarea tăcerii. Pentru că stăpânindu-şi limba vor da dovadă îndestulătoare şi de stăpânire de sine şi totodată vor învăța prin tăcere, cu mult zel şi cu luare aminte, de la aceia care ştiu să se folosească cu pricepere de cuvânt cum trebuie şi a întreba şi a răspunde fiecăruia. Pentru că există şi un ton al vocii şi o simetrie a vorbei şi un timp potrivit şi o însuşire a cuvintelor care e proprie şi caracteristică celor pioşi, pe care nu poate s-o învețe cineva dacă nu s-a dezbărat de vechile lui obişnuințe. La aceasta contribuie tăcerea, pentru că provoacă uitarea celor vechi, prin nefolosirea lor, şi procură timp pentru însuşirea celor bune. Încât dacă cineva nu este constrâns, fie de o necesitate proprie pentru grija sufletului lui şi de o nevoie indispensabilă a lucrului pe care îl îndeplineşte, fie de vreo întrebare pusă lui în această privință, să petreacă în tăcere, afară, bineînțeles, de cântarea psalmilor.”
Sfântul Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, Omilia VII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1998), vol. 30, p. 264
„Dar când şi în legătură cu ce împrejurări e mai bine să taci? Poate că ar riposta cineva din cei care au în vedere puterea omului, că adeseori e mai de dorit să taci, decât să vorbeşti, după cum grăieşte Pavel, c-ar fi potrivit să taci ori să vorbeşti, poruncind că uneori e mai bine să taci, alteori, însă, îngăduie să vorbeşti, atunci când a spus: din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău (Efeseni 4, 29). Aceasta-i legea tăcerii. În schimb, dacă cineva vrea, prin bunătatea lui, să întărească credința, ca să dea har celor ce ascultă – şi în cazul acesta vreme este să grăieşti.”
Sursa: http://ziarullumina.ro
