În vremea aceea, Petru, ridicându-se, a alergat la mormânt și, plecându-se, a văzut giulgiurile singure zăcând. Și a plecat, mirându-se în sine de cele întâmplate. Și, iată, doi dintre Ucenici mergeau în aceeași zi la un sat care era departe de Ierusalim ca la șaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus. Și aceia vorbeau între ei despre toate întâmplările acestea. Și, pe când vorbeau și se întrebau între ei, Însuși lisus, apropiindu-Se, mergea împreună cu dânșii. Dar ochii lor erau ținuți ca să nu-L cunoască. Atunci El le-a zis: Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbați între voi, în drumul vostru, și de ce sunteți triști? Și, răspunzând cel al cărui nume era Cleopa, a zis către El: Tu singur ești străin în Ierusalim și nu știi cele ce s-au întâmplat în el zilele acestea? Și El le-a zis: Care? Iar ei I-au răspuns: Cele despre lisus Nazarineanul, Care era Proroc puternic în faptă și în cuvânt înaintea lui Dumnezeu și a întregului popor; cum L-au osândit la moarte și L-au răstignit arhiereii și mai-marii noștri. Noi, însă, nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel; și, cu toate acestea, a treia zi este astăzi de când s-au petrecut acestea. Dar și niște femei dintr-ale noastre ne-au înspăimântat, ducându-se dis-de-dimineață la mormânt și, negăsind Trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de Îngeri, care le-au spus că El este viu. Iar unii dintre noi s-au dus la mormânt și au găsit așa precum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut. Atunci El a zis către ei: O, nepricepuților și zăbavnicilor cu inima ca să credeți toate câte au spus prorocii! Nu trebuia, oare, ca Hristos să pătimească acestea și să intre în slava Sa? Și, începând de la Moise și de la toți prorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile, cele scrise despre El. Și s-au apropiat de satul unde se duceau, iar El Se făcea că merge mai departe. Dar ei Îl rugau stăruitor, zicând: Rămâi cu noi, că este spre seară și s-a plecat ziua. Și a intrat să rămână cu ei. Și, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat-o și, frângând, le-a dat lor. Atunci s-au deschis ochii lor și L-au cunoscut; dar El S-a făcut nevăzut de lângă ei. Și au zis unul către altul: Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale și când ne tâlcuia Scripturile? Și, ridicându-se în ceasul acela, s-au întors la Ierusalim și au găsit adunați pe cei unsprezece și pe cei ce erau împreună cu ei, care ziceau că a înviat cu adevărat Domnul și S-a arătat lui Simon. Și ei au spus cele petrecute pe cale și cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii.
Drumul către virtute
Sfântul Vasilie cel Mare, Omilii și cuvântări, Omilia a XXIII-a (Către tineri), V, în Părinți și Scriitori Bisericești (2009), vol. 1, pp. 326-327
„Și pentru că trebuie să ne rânduim prin virtute viața noastră și pentru că virtutea este mult lăudată de poeți, mult lăudată de scriitori, dar mai mult încă de filosofi, trebuie să dăm mai cu seamă atenție scrierilor unor oameni ca aceștia. Nu mic este folosul sădirii în sufletele tinerilor a unei familiarități și obișnuințe cu virtutea, pentru că, datorită frăgezimii vârstei, învățăturile unor astfel de oameni se imprimă adânc și rămân neschimbate pentru totdeauna. Ce oare altceva să presupunem că a avut în vedere Hesiod, când a compus poemele sale, cântate de toți, dacă nu să îndemne pe tineri la virtute? «Drumul care duce la virtute este la început anevoios, greu de străbătut, plin de multă sudoare și durere și cu urcuș. Din pricina asta, nu poate oricine pune piciorul pe el, pentru că merge drept în sus, și nici să ajungă cu ușurință în vârf cel care a pus piciorul pe el. Dar cel ajuns sus poate să vadă că drumul este neted și frumos, că este ușor și lesnicios de mers pe el și mai plăcut decât celălalt drum, care duce la viciu, pe care fiecare îl poate lua îndată, că-i este la îndemână», a spus acest poet. După părerea mea, Hesiod n-a spus cu alt scop aceste cuvinte decât ca să ne îndemne la virtute, să ne sfătuiască să fim buni și să străbatem calea virtuții fără să ne moleșim în fața greutăților înainte de a ajunge la sfârșit. Iar dacă și un alt scriitor a lăudat virtutea la fel cu Hesiod, să primim cuvintele lui, că ne duc la același scop. Am auzit pe un bun interpret al scrierilor poeților spunând că întreaga operă a lui Homer este o laudă a virtuții și că toată poezia lui, în afară de ceea ce este secundar, duce la virtute…”
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre scopul cel după Dumnezeu și viețuirea cea după adevăr, în Părinți și Scriitori Bisericești (2014), vol. 12, p. 298
„Așadar, cel care voiește să-I predea lui Dumnezeu sufletul și trupul său, potrivit cu legea dreptei credințe, și să-I aducă jertfă curată și nesângeroasă, făcând călăuză a vieții sale credința cea dreaptă pe care ne-o propovăduiesc glasurile Sfinților în întreaga Scriptură, trebuie să pornească pe calea virtuții cu sufletul supus și ascultător, dezlegându-se cu totul de legăturile vieții acesteia și eliberându-se de toată lucrarea celor neînsemnate și deșarte, devenind cu totul doar al lui Dumnezeu prin credință și prin viața sa, știind bine că acolo unde este credință drept-cinstitoare și viață neprihănită, acolo este de față și puterea lui Hristos. Iar acolo unde este puterea lui Hristos, acolo este stârpirea a toată răutatea și a morții care jefuiește viața noastră. Căci [duhurile] cele rele nu au prin ele însele putere să se împotrivească puterii Stăpânului, ci s-au născut din neascultarea poruncilor. Ce a pătimit odinioară cel întâi zidit, îndură acum toți cei care urmează de bunăvoie neascultării aceluia. Iar pe cei care urmează Duhului, având cugetare fără de viclenie, credință întru deplină cunoștință și conștiință fără de pată, puterea Duhului îi curățește, potrivit celui care a zis: Că Evanghelia noastră nu a fost la voi numai în cuvânt, ci și întru putere și întru Duhul Sfânt și în deplină încredințare, după cum știți (I Tesaloniceni 1, 5). Și iar: Întreg duhul vostru și sufletul și trupul să se păzească fără de prihană întru numele Domnului nostru Iisus Hristos (I Tesaloniceni 5, 23), Care a dat prin spălare celor vrednici arvuna nemuririi, așa încât talantul încredințat fiecăruia să aducă, prin lucrarea celor încredințate, bogăția cea nevăzută. Căci mare este, fraților, mare este Sfântul Botez pentru cei care îl primesc cu frică spre dobândirea celor nemateriale. Căci Duhul Cel bogat și îmbelșugat – Care revarsă asupra celor ce-L primesc harul de care s-au umplut Sfinții Apostoli, ce au adus Bisericilor lui Hristos roadele deplinătății Sale – rămâne împreună-locuitor și împreună-lucrător cu cei care Îl primesc în dar cu inimă curată, după măsura credinței fiecăruia dintre cei care se împărtășesc de El.”
Sursa: http://ziarullumina.ro
