Evanghelia zilei (Luca 24, 36–53)

Înălțarea Domnului

„În vremea aceea, după ce a înviat din morți, Iisus a stat în mijlocul Ucenicilor Săi și le-a zis: Pace vouă! Iar ei, înspăimântându-se și înfricoșându-se, credeau că văd un duh. Și Iisus le-a zis: De ce sunteți tulburați și pentru ce se ridică astfel de gânduri în inimile voastre? Vedeți mâinile Mele și picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiți-Mă și vedeți, că duhul nu are carne și oase precum Mă vedeți pe Mine că am. Și, zicând acestea, le-a arătat mâinile și picioarele Sale. Deci, încă necrezând ei de bucurie și minunându-se, El le-a zis: Aveți aici ceva de mâncare? Iar ei I-au dat o bucată de pește fript și dintr-un fagure de miere. Și, luând, a mâncat înaintea lor. Apoi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în proroci și în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Și le-a spus: Așa este scris, și așa trebuia să pătimească Hristos și să învieze din morți a treia zi, și să se propovăduiască în numele Său pocăința spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Voi sunteți martorii acestora. Și, iată, Eu trimit peste voi făgăduința Tatălui Meu; însă voi să ședeți în cetatea Ierusalimului până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus. Și i-a dus afară până spre Betania și, ridicându-Și mâinile, i-a binecuvântat. Și, pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de ei și S-a înălțat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Și erau în toată vremea în Templu, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu. Amin.”

Sus să avem inimile!

Fericitul Augustin, Predici la marile sărbători, Predica 265/C, în Părinți și Scriitori Bisericești (2014), vol. 13, p. 392

„Astăzi sărbătorim Înălțarea Domnului la cer cu același trup în care a înviat. Sărbătoarea anuală nu face faptul să revină, ci ne reînnoiește amintirea. Între timp, cu inima să ne înălțăm cu El, căci cu siguranță urmează [să ne înălțăm] și cu trupul. Nu degeaba am auzit acum: Sus [să avem] inima! Și nu fără motiv ne îndeamnă Apostolul [Pavel], zicând: Dacă ați înviat împreună cu Hristos, căutați cele de sus, unde este Hristos, șezând de-a dreapta lui Dumnezeu; cugetați cele de sus, nu cele de pe pământ! (Coloseni 3, 1-2). Ridicați-vă de pe pământ: trupul nu poate, dar sufletul să zboare! Ridicați-vă de pe pământ: pe pământ îndu­rați greutăți, în cer să cugetați la liniște; lucrați după dreptate aici ca să rămâneți pentru totdeauna acolo! Nu există pe pământ vreun loc pentru inimă unde să-și păstreze curăția; dacă rămâne pe pământ, o cuprinde stricăciunea. Fiecare așază sus ceea ce are mai de preț. Mulți oameni, ba chiar toți oamenii, când aud, pe pământ, că se apropie primejdii [pricinuite] de războaie, caută unde să pună la adăpost tot ceea ce le este drag. Oare nu este așa? (…) Mai bine să pună sus ceea ce are cel mai de preț, să pună sus! Ce are mai de preț decât inima sa?”

Bucuria Înălţării Domnului

Astăzi a început să strălucească pentru noi ziua sfântă şi solemnă a Înăl­ţă­rii Domnului nostru, Iisus Hristos: „Să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea“ (Psalmul 117, 24). Hristos S-a pogorât, iadul s-a deschis! Hristos S-a înălţat, cerurile s-au luminat. Hristos pe Cruce, să batjocorească cei înnebuniţi de mânie! Hristos în mormânt, să mintă paznicii! Hristos în iad, să fie văzut de toţi cei adormiţi; Hris­tos în cer, să creadă toate neamurile!

(Predica 265/A, 1)

Hristos – Dumnezeu deasupra noastră şi om printre noi

Fraţilor, voi ştiţi că Domnul nostru, Iisus Hristos, S-a făcut pentru noi ceea ce suntem noi *1, dar totuşi a rămas şi în acel chip, în care este egal cu Tatăl *2. Căci noi credem că Fiul lui Dum­nezeu a devenit părtaş al slă­biciunii noastre, fără a fi lip­sit de măreţia Sa. Prin urmare, aceasta este credinţa noas­tră: Hristos este Dum­nezeu deasupra noastră şi om printre noi.

(Predica 265/A, 2)

Realitatea Înălţării Mântuitorului cu trupul

Domnul nostru, Iisus Hris­tos, după ce a înviat din morţi, vrând să le dovedească, printr-o mărturie cu totul neîndoielnică şi de încredere, că a înviat în acelaşi trup, în care a atârnat pe cruce, a mai stat îm­pre­ună cu apostolii Săi patruzeci de zile, intrând şi ieşind, mân­când şi bând (cf. Fapte 10, 40-41). Aceasta a trebuit să se întâmple, ca să fie întăriţi în cre­dinţă cei care se îndoiau, să fie vestit ade­vărul Evangheliei urmaşilor, să le arate celor credincioşi viitoarea ne­stri­că­ciu­ne a trupului lor şi nemu­ri­rea, în acea fericire veşnică şi ca să fie combătuţi oamenii răi care cunoşteau despre Dum­nezeu şi învăţau altceva decât adevărul. După Înviere, S-a înăl­ţat la cer în acelaşi trup în care, după ce a murit, S-a po­gorât la iad. De bună seamă, a aşezat, în cer, lăcaşul trupului său nemuritor, pe care El În­suşi şi L-a creat în pântecele Maicii Fecioare.

(Predica 265/B, 1)

Am fost făcuţi moştenitori ai vieţii veşnice

Aşadar, şi a murit viaţa şi a rămas în fiinţă viaţa, şi a înviat viaţa şi prin moartea sa, uci­gând moartea, ne-a dat nouă via­ţă. „Moartea a fost înghiţită de biruinţa“ (1 Corinteni 15, 54) lui Hristos, Care este viaţa veşnică. Deci, după cum a spus apostolul: „a înghiţit moartea ca noi să fim moştenitori ai vieţii“ (cf. 1 Petru 3, 22). Am devenit moştenitori ai vieţii veş­nice prin Hristos, prin Care am fost izbăviţi de moartea veşnică şi ale Cărui mădulare noi suntem, mai presus de orice în­do­ia­lă. În a patruzecea zi, adică astăzi, Domnul Iisus S-a urcat la cer, în timp ce apostolii pri­veau şi se minunau (cf. Fapte 1, 9), iar în vreme ce ei stăteau acolo şi vorbeau, pe neaştepta­te, un nor L-a luat şi a fost dus de la ei în cer. (Predica 265/B, 5)

Hristos şi Biserica

Şi ce a spus despre Biserică? „Şi peste tot pământul slava Ta. Înalţă-Te peste ceruri, Dum­nezeule!“ Noi nu L-am vă­zut pe Hristos. Apostolii L-au văzut. Ei erau acolo. El i-a adus pe muntele Măslinilor (cf. Fapte 1, 12) şi ei L-au întrebat în legătură cu sfârşitul lumii, iar El le-a răspuns: „Nu este al vostru a şti vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa, ci veţi primi putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea, până la marginea pământului. După ce a spus acestea, un nor L-a luat“ (Fapte 1, 7-9).

După aceste cuvinte nu a vrut să mai spună nimic. A vrut ca acestea să fie ultimele cuvinte, prin care să ne să­dească în inimi, cât mai adânc, Biserica Sa care urma să se întindă în toată lumea, deoa­rece mulţi aveau să îşi facă turmele lor, să adune învăţăcei după ei şi să facă erezii şi schisme, în diverse locuri. Viţa-de-vie ocupă totul, acolo unde au fost tăiate mlădiţele. Mlă­diţa rămâne acolo unde a fost tăiată. Viţa-de-vie creşte şi se întinde peste tot, ocupă totul. La fel a făcut şi Biserica.

El a dăruit Biserica, după cum a făgăduit, mirele a dat mi­reasa. (…) Care este slava Ta? Este Biserica Ta, mireasa Ta. (…) Cu adevărat, mare tai­nă! Am fost invitaţi la nuntă şi noi înşine suntem nunta. La nunţile oamenilor, una este mireasa şi alţii sunt nuntaşii. Noi suntem şi nuntaşi şi tot noi suntem şi mireasa. Căci noi suntem Biserica şi suntem invitaţi în Biserică? Şi pentru ce am fost invitaţi? Preaiubiţilor, dacă acum s-a împlinit, dacă acum vedem, dacă acum vedem că s-a împlinit, dacă nu poate fi tăgăduit ceea ce spunem: „Peste tot pământul s-a întins slava Ta“, când va fi venit mi­rele, ce vom fi? O, dacă am păs­tra ceea ce am primit!

(Predica 265/E, 4)

(Fericitul Augustin, traducere din limba latină de Corneliu Clop)

1 ‑Şi-a asumat firea omenească.

2 ‑Firea dumnezeiască.

Sursa: http://ziarullumina.ro.