„În vremea aceea, chemând Iisus pe cei doisprezece Ucenici ai Săi, le-a dat putere și stăpânire peste toți demonii și să vindece bolile. Și i-a trimis să propovăduiască Împărăția lui Dumnezeu și să vindece pe cei bolnavi. Și a zis către ei: Să nu luați nimic pe drum, nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani și nici să nu aveți câte două haine. Și în orice casă veți intra, acolo să rămâneți și de acolo să plecați. Iar unde nu vă vor primi, ieșind din acea cetate, scuturați praful de pe picioarele voastre, spre mărturie împotriva lor. Atunci ei, plecând, mergeau prin sate, binevestind și vindecând pretutindeni.”
Puterea cu care au propovăduit Apostolii
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia I, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 20-21
„(…) Dar cu dragă inimă aș întreba: Cum au putut fi crezute de lume Evangheliile, dacă se deosebesc unele de altele? Cum au putut birui? Cum s-a făcut că evangheliștii, niște oameni care în scrierile lor au spus lucruri potrivnice între ele, au fost admirați, au fost crezuți, au fost lăudați pretutindeni în lume? Când evangheliștii au scris Evangheliile trăiau mulți oameni care au fost martori ai faptelor istorisite de ei, dar și mulți dușmani și mulți vrăjmași; n-au scris Evangheliile într-un colț al pământului și le-au îngropat, ci le-au răspândit de-a lungul uscatului și mării, în auzul tuturora. Când se citeau Evangheliile erau de față și dușmani, așa cum se întâmplă și acum, dar nimic din cele spuse n-a scandalizat pe nimeni. Și e ușor de înțeles de ce. Era puterea dumnezeiască; ea făcea și săvârșea totul în toți. Dacă n-ar fi fost puterea dumnezeiască, cum ar fi putut, oare, și vameșul și pescarul și neînvățatul să filozofeze unele ca acestea? Ceea ce filozofii păgâni n-au putut să-și închipuie nici în vis, aceea evangheliștii au vestit lumii cu multă putere de convingere și au fost crezuți nu numai pe când erau în viață, ci și după moartea lor. N-au crezut în ei doi sau douăzeci de oameni, nici o sută sau o mie sau zece mii, ci orașe, neamuri, popoare, pământul și marea, Grecia și țările barbare, locurile locuite și pustia. Și au vorbit de lucruri care depășeau cu mult natura noastră. Lăsând deoparte pământul, vorbeau de cele din ceruri. Aducându-ne pe lume o altă viețuire și un alt trai, toate au dobândit o nouă înfățișare: bogăția și sărăcia, libertatea și robia, viața și moartea, lumea și traiul în lume.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XXV, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 324
„Ca să nu-I spună cineva lui Hristos: Atunci pentru ce propovăduiești tuturora, dacă n-au să se supună toți, Hristos le răspunde: Ca să nu se pară că n-am făcut tot ce a depins de Mine; ca nimeni să nu Mă poată învinui că n-a auzit. Va da mărturie împotriva lor chiar propovăduirea Evangheliei și nu vor putea spune după aceasta: N-am auzit!; că până la marginile lumii se va întinde cuvântul bunei credințe.”
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Douăsprezecea, Cap. 1, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, p. 1.178
„Căci nu mâna Sfinților Apostoli sau propovăduirea acestor pescari a început pescuitul duhovnicesc, ci puterea Mântuitorului. Căci El e primul care a pescuit un pește, ca pârga celor ce vor veni (nu înțelegem unul, ci prin unul se arată nu foarte mulți). După aceea Ucenicii pescuiesc mulțimea prin consimțirea Lui dumnezeiască. Iar mreaja o ridică Petru, ceea ce înseamnă că osteneala Sfinților Apostoli nu va fi lipsită de roade. Ei au adus la Cel ce le-a poruncit să pescuiască mulțimea de pești, care e indicată de numărul de o sută cincizeci și trei. Numărul o sută înseamnă, după cum mi se pare, plinătatea neamurilor. Căci numărul o sută este deplin, fiind compus din zece decade. De aceea Însuși Iisus Hristos zice odată, într-o pildă, că are o sută de oi (Matei 18, 12), arătând prin aceasta numărul complet al făpturilor cuvântătoare, iar în alt loc afirmă că pământul cel bun va aduce un rod însutit (Matei 13, 8), indicând prin aceasta rodul desăvârșit al sufletului evlavios. Numărul cincizeci adăugat arată rămășița aleasă prin har a celor din Israel. Căci cincizeci este jumătate dintr-o sută și e lipsit de desăvârșire. Iar prin trei se face referire la Sfânta și Cea de o ființă Treime, căci slavei și laudei nesfârșite a Sfintei Treimi i se închină viața celor pescuiți prin credință. Căci Dumnezeu este în toți cei ce cred în El, ținându-i aproape, prin sfințire, pe cei câștigați prin propovăduirea evanghelică. După ce a fost trasă mreaja, Domnul nostru a zis iarăși Sfinților Săi Ucenici: Veniți de prânziți, învățând prin aceasta că, după osteneli și sudori pentru cei chemați și mântuiți, ei se vor odihni, vor ședea iarăși cu El, după însuși cuvântul Mântuitorului, și vor fi cu El pururea bucurându-se de dulceața negrăită, duhovnicească, pentru că e dumnezeiască și mai presus de mintea noastră. Mântuitorul vrea să arate că se va împlini ceea ce s-a spus în Psalmi: Vei mânca rodul ostenelilor tale (Psalmi 127, 2). Nu-și iau ei singuri cele spre mâncare, ci le împarte Hristos, ca să învățăm, prin chip, că Hristos Însuși ca Domn ne va da darurile Sale dumnezeiești și acele lucruri care ne sunt de folos.”
Sursa: http://ziarullumina.ro.
