„Zis-a Domnul către Ucenicii Săi: Aveți credință în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te și te aruncă în mare, și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereți, rugându-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea. Iar când stați de vă rugați, iertați orice aveți împotriva cuiva, ca și Tatăl vostru Cel din Ceruri să vă ierte vouă greșelile voastre. Iar dacă voi nu iertați, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta greșelile voastre.”
Împăcarea ne redă calitatea de fii ai lui Dumnezeu
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XIX, VII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 256
„Vrând (…) să arate că-Şi întoarce spatele şi urăşte mai mult decât orice duşmănia dintre oameni şi că iubeşte mai mult decât orice virtutea potrivnică acestui păcat, îndată, după Rugăciunea Domnească, (Domnul) aminteşte iarăşi de această virtute, îndemnându-ne să ne supunem acestei porunci, fie de frica pedepsei ce ne aşteaptă, fie pentru cinstea ce ni-i hotărâtă. Că de veți ierta oamenilor greşelile lor, vi le va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; dar dacă nu veți ierta, nici El nu vi le va ierta (Matei 6, 14-15). Aminteşte iarăşi de ceruri şi de Tatăl, pentru ca să ne facă să ne ruşinăm, dacă, fiind copiii unui astfel de Tată, ne purtăm ca fiarele şi dacă, fiind chemați să fim locuitori ai cerului, avem gânduri pământeşti şi lumeşti. Că trebuie să fim copiii Lui nu numai prin har, ci şi prin fapte! Nimic nu ne face atât asemenea cu Dumnezeu cât iertarea celor ce ne-au făcut rău şi ne-au nedreptățit, aşa precum ne-a învățat mai înainte, când a spus că Tatăl răsare soarele şi peste răi şi peste buni (Matei 5, 45). Tot în acest scop, Domnul, în fiecare din cererile Rugăciunii Domneşti, ne porunceşte să facem în comun rugăciunile, spunând: Tatăl nostru; şi: facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ; şi: Dă-ne nouă pâinea; şi: Iartă-ne nouă greşelile noastre; şi: Şi nu ne duce pe noi în ispită; şi: Şi ne izbăveşte. Peste tot, poruncind acestea, Domnul foloseşte pluralul pentru ca rugându-ne să nu avem nicio urmă de ură împotriva fratelui nostru.
De ce pedeapsă n-am fi vrednici dacă, după toate aceste îndemnuri, nu numai că nu iertăm pe duşmanii noştri, ci mai şi rugăm pe Dumnezeu să-i pedepsească? Şi călcăm această poruncă ca şi cum am vrea să facem în ciuda lui Dumnezeu, deşi Dumnezeu face totul şi nu precupețeşte nimic numai şi numai să nu ne duşmănim unii cu alții. Şi pentru că rădăcina tuturor bunătăților este dragostea, Domnul stârpeşte tot ce o vatămă, ca să ne apropie şi să ne unească pe unii cu alții.”
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XVI, IX, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 212-214
„Toate s-au făcut pentru a fi pace între oameni. Pentru asta chiar Dumnezeu S-a făcut om, a făcut toate acele lucruri mari, ca să ne aducă pace. Prin porunca aceasta Hristos trimite pe cel ce a făcut răul la cel căruia i-a făcut rău; în Rugăciunea Domnească trimite pentru împăcare pe cel năpăstuit la făptaş. În Rugăciunea Domnească spune: Iertați oamenilor greșelile lor (Matei 6, 14); aici zice: Dacă are ceva împotriva ta, du-te la el. Dar, mai bine spus, mi se pare că şi aici trimite Domnul tot pe cel năpăstuit la făptaş, că n-a spus: împacă pe fratele tău, ci: împacă-te!; spusa pare a fi pentru cel ce a săvârşit răul, dar toate cuvintele sunt zise pentru cel năpăstuit. Dacă te împaci cu el, îi spune Hristos, prin dragostea arătată aceluia Mă vei avea şi pe Mine milostiv şi vei putea aduce jertfa cu multă îndrăznire. Dacă mai urăşti încă, gândeşte-te că şi Eu renunț cu plăcere la cele ce Mi se cuvin, numai ca voi să fiți prieteni. Să-ți fie aceasta mângâiere mâniei tale! Hristos n-a spus: Când ți-a făcut un mare rău, atunci împacă-te, ci: Dacă are ceva cât de mic împotriva ta. Şi n-a adăugat: Dacă pe drept sau pe nedrept, ci a spus numai atât: Dacă are ceva împotriva ta. (…) De aceea şi Pavel, în alt chip, ne sileşte să ne împăcăm, spunându-ne: Soarele să nu apună peste mânia voastră (Efeseni 4, 26). După cum a luat ca pricină a împăcării jertfa, tot aşa şi Pavel, în acelaşi scop, a luat ziua. Se temea ca nu cumva noaptea, cel mânios, rămânând singur, să nu i se mărească şi mai mult mânia. Ziua întâlneşte o mulțime de oameni, aceştia îi pot risipi mânia şi-i pot abate gândurile; dar noaptea, când omul este singur şi stă şi se socoteşte în el însuşi, valurile mâniei cresc şi furia ajunge mai mare. De aceea, dar, Pavel o ia înainte; vrea să-l predea nopții împăcat, pentru ca diavolul să nu mai aibă vreun prilej, datorită singurătății, să aprindă cuptorul mâniei şi s-o facă mai cumplită. Tot aşa şi Hristos nu îngăduie nici cea mai mică amânare, pentru ca nu cumva, odată jertfa împlinită, cel cu mânia în suflet să se trândăvească, să amâne împăcarea de pe o zi pe alta. Hristos ştie că duşmănia trebuie scoasă iute din suflet; şi, ca un doctor iscusit, nu dă numai doctorii ce ne pot feri de boli, ci şi doctorii care tămăduiesc bolile.”
Sursa: http://ziarullumina.ro
