Pilda lucrătorilor viei
„Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om a sădit vie, a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn și a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Și, la vremea potrivită, a trimis la lucrători o slugă ca să ia de la ei din roadele viei. Dar ei, punând mâna pe ea, au bătut-o și i-au dat drumul fără nimic. Și a trimis la ei, iarăși, altă slugă, dar și pe aceea, lovind-o cu pietre, i-au spart capul și au ocărât-o. Și a trimis alta. Dar și pe aceea au ucis-o; și pe multe altele: pe unele bătându-le, iar pe altele ucigându-le. Mai avea și un fiu iubit al său și în cele din urmă l-a trimis la lucrători, zicând: Se vor rușina de fiul meu. Dar acei lucrători au zis între ei: Acesta este moștenitorul; veniți să-l omorâm, și moștenirea va fi a noastră. Și, prinzându-l, l-au omorât și l-au aruncat afară din vie. Deci, ce va face stăpânul viei? Va veni și va pierde pe lucrători, iar via o va da altora. Oare nici Scriptura aceasta n-ați citit-o: «Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului; de la Domnul s-a făcut aceasta și este lucru minunat în ochii noștri»? Și căutau să-L prindă, dar se temeau de popor. Căci înțeleseseră că împotriva lor zisese pilda aceasta. Și, lăsându-L, s-au dus.”
Puterea rugăciunii pentru adormiți
Actele martirice, Martiriul Sfintelor Perpetua și Felicitas, VII-VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 11, pp. 119-121
„Pe când ne rugam cu toții, mi-a scăpat pe neașteptate, în mijlocul rugăciunii, un cuvânt și am numit pe Dinocrate. (…) Și am început să mă rog îndelungat pentru el și să plâng către Domnul. Îndată, chiar în noaptea aceea, mi s-a arătat aceasta: Văd pe Dinocrate ieșind dintr-un loc întunecos, unde erau mulți, foarte aprins de căldură și însetat, cu fața murdară și palid la culoare, purtând pe față rana pe care o avea când a murit. Acest Dinocrate era fratele meu după trup, de șapte ani, și a murit de o boală care-i cancerase rău fața. (…) Era, apoi, în locul acela, unde se afla Dinocrate, o fântână plină cu apă, având marginea mai înaltă decât statura copilului. Și se întindea Dinocrate ca și cum ar fi vrut să bea. Eu sufeream, fiindcă fântâna aceea avea apă și, totuși, din cauza înălțimii marginii, el nu putea să bea. M-am deșteptat și am înțeles că fratele meu se chinuiește. (…) Și m-am rugat pentru el ziua și noaptea, gemând și lăcrimând, ca să mi se împlinească rugăciunea. În ziua în care am rămas în butuci mi s-a arătat aceasta: Văd locul pe care-l văzusem mai înainte și pe Dinocrate cu trupul curat, bine îmbrăcat și răcorit; iar unde era rana, văd doar un semn. Și fântâna pe care o văzusem mai înainte avea acum marginea micșorată până la mijlocul copilului. Curgea fără încetare apă din ea și pe marginea ei se afla un vas plin cu apă. Dinocrate s-a apropiat și a început să bea din el, iar apa din vas nu se împuțina. Și, săturându-se, s-a depărtat de apă ca să se joace, bucurându-se, în felul copiilor. Și m-am deșteptat. Am înțeles atunci că el a scăpat de pedeapsă.”
Sursa: http://ziarullumina.ro
