Cea dintâi poruncă
„În vremea aceea, apropiindu-se de Iisus unul din cărturarii care Îl auzise vorbind cu saducheii și văzând că bine le-a răspuns, L-a întrebat: Care poruncă este întâia dintre toate? Iisus i-a răspuns că întâia este: «Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn». Și: «Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta». Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: «Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți». Mai mare decât acestea nu este altă poruncă. Și I-a zis cărturarul: Bine, Învățătorule. Adevărat ai zis că unul este Dumnezeu și nu este altul afară de El. Și a-L iubi pe El din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul și din toată puterea și a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți este mai mult decât toate arderile de tot și decât toate jertfele. Iar Iisus, văzându-l că a răspuns cu înțelepciune, i-a zis: Nu ești departe de Împărăția lui Dumnezeu. Și nimeni nu mai îndrăznea să-L mai întrebe. Și, învățând Iisus în Templu, le grăia zicând: Cum zic cărturarii că Hristos este Fiul lui David? Însuși David a zis întru Duhul Sfânt: «Zis-a Domnul Domnului meu: Șezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale». Deci însuși David Îl numește pe El Domn; de unde, dar este fiul lui? Și toată mulțimea Îl asculta cu bucurie.”
Smereniei îi stă bine în tovărășie cu dragostea
Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul al XXV-lea, 144, Editura Cuvântul Vieții, București, 2020, pp. 304-305
„Sunt însă unii care se smeresc încă și mai mult pentru aceste daruri de la Dumnezeu, socotindu-se nevrednici de o asemenea avuție și simțindu-se așa ca și cum datoria lor ar spori pe fiecare zi.
Aceasta e smerenia, aceasta e fericirea, aceasta-i răsplata cea mai aleasă.
Când vei vedea ori auzi spunându-se că cineva a câștigat în scurt timp cea mai înaltă nepătimire, să fii încredințat că el a călătorit pe cărarea cea fericită și scurtă a smereniei, nu pe altă cale. Dragostea și smerenia fac împreună o sfântă pereche; aceea înalță (Matei 23, 12), iar aceasta nu-i lasă niciodată pe cei înălțați să cadă.
Alta este căința, alta cunoașterea de sine și alta smerenia. Căința este rodul căderii în păcat; cel ce se căiește și stă fără încredere în cererea sa în fața lui Dumnezeu, cu lăudată îndrăzneală, acela se sprijină ca un om pocăit pe toiagul nădejdii. Cunoașterea de sine este o cunoaștere temeinică a propriilor sale apucături și o amintire netulburată de gânduri deșarte și pricepere a greșelilor sale, chiar ușoare. Smerenia e o didahie înțelegătoare a lui Hristos (Matei 11, 29), găzduită duhovnicește în inima celor vrednici ca într-o vistierie de care nu te poți apropia prin cuvinte materiale.
Cel care spune că simte în sine întreaga mireasmă a acestui balsam, dar că, în același timp, se lasă mișcat (chiar și pentru o clipă) de laude, acela, dacă nu cunoaște duhoarea cea urâtă a acelor cuvinte de laudă, să nu se amăgească, s-a înșelat! Nu nouă, Doamne, nu nouă se cuvine laudă.”
Sursa: http://ziarullumina.ro
