În vremea aceea a venit Iisus de cealaltă parte a mării, în ținutul Gadarenilor. Iar după ce a ieșit din corabie, îndată L-a întâmpinat, din morminte, un om cu duh necurat, care își avea locuința în morminte, și nimeni nu putea să-l lege nici măcar în lanțuri, pentru că de multe ori, fiind legat în obezi și în lanțuri, el rupea lanțurile și obezile le sfărâma, și nimeni nu putea să-l potolească; și neîncetat, noaptea și ziua, era prin morminte și prin munți, strigând și tăindu-se cu pietre. Iar văzându-L de departe pe Iisus, a alergat și s-a închinat Lui. Și strigând cu glas puternic, a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuiești. Căci îi zicea: Ieși, duh necurat, din omul acesta! Și l-a întrebat: Care îți este numele? Și I-a răspuns: Legiune este numele meu, căci suntem mulți. Dar Îl rugau mult să nu-i trimită afară din acel ținut. Iar acolo, lângă munte, era o turmă mare de porci care păștea. Și L-au rugat, zicând: Trimite-ne pe noi în porci, ca să intrăm în ei. Și El le-a dat voie. Atunci, ieșind, duhurile necurate au intrat în porci și turma s-a aruncat de pe țărmul înalt în mare. Și erau ca la două mii și s-au înecat în mare. Iar cei care-i pășteau au fugit și au vestit în cetate și prin sate. Și au venit oamenii să vadă ce s-a întâmplat. Și s-au dus la Iisus și au văzut pe cel demonizat șezând jos, îmbrăcat și întreg la minte, el, care avusese legiune de demoni, și s-au înfricoșat. Iar cei ce au văzut le-au spus cum a fost cu demonizatul și despre porci. Și ei au început a-L ruga să plece din hotarele lor. Iar când a intrat El în corabie, cel ce fusese demonizat Îl ruga să-l ia cu El. Iisus însă nu l-a lăsat, ci i-a zis: Mergi în casa ta, la ai tăi, și spune-le câte a făcut pentru tine Domnul și cum te-a miluit. Iar el s-a dus și a început să vestească în Decapole cât bine i-a făcut Iisus lui; și toți se minunau.
Lupta înțelepților
Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XV, 51, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, pp. 170-171
„Însă cei înțelepți, atunci când patimile se trezesc, nu ascultă (de ele), ci mai degrabă se mânie pe poftele cele rele și se fac dușmanii lor. (În acest caz), satan (care) dorește mult să se sălășluiască și să se odihnească în suflet, atunci când sufletul nu i se supune, în multă strâmtoare și necaz se află. (…) Sunt însă alții în care (pofta) s-a stins și a încetat; este adevărat, aceștia au ajuns la talia celor mari (și desăvârșiți). După cum neguțătorii se coboară goi în adâncul mării, spre moartea (care-i pândește din) apă, pentru ca să găsească acolo mărgăritarele (necesare), pentru a împodobi coroana și porfira împărătească; la fel și monahii ies goi din lume, se coboară în adâncul mării răutății și în abisul întunericului, pentru ca să culeagă și să aducă la suprafață pietrele cele scumpe care împodobesc coroana lui Hristos, Biserica cea cerească, veacul cel nou, cetatea cea luminoasă și poporul cel îngeresc.”
Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, Scrisoarea a XXXVII-a, 5; 29; 31-32 în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 53, pp. 172; 177-178
„(Înțeleptul) nu se schimbă în fața puterii altuia, nu se îngâmfă în biruințe și nu se prăbușește din pricina înfrângerilor. Unde există înțelepciunea, acolo este puterea sufletească; acolo e statornicie și bravură. Înțeleptul este același sufletește, nu-l micșorează și nu-l mărește schimbarea lucrurilor, nu privește lucrurile numai la suprafață, ca un copil, nu este purtat de orice vânt al învățăturii, ci rămâne în Hristos, având temelia harului și rădăcinile credinței. Așadar, înțeleptul nu este zguduit de unele lipsuri, nu cunoaște feluritele schimbări ale sufletului, ci va străluci ca Soarele dreptății în Împărăția Tatălui (Matei 13, 43).
(…) Cine este înțelept, dacă nu cel care a ajuns până la înseși tainele Dumnezeirii și a cunoscut ascunzișurile înțelepciunii dezvăluite lui? Înțelept este numai cel ce L-a luat pe Dumnezeu drept călăuză pentru a cunoaște cuibul adevărului. Omul muritor s-a făcut prin har moștenitorul și urmașul lui Dumnezeu Cel nemuritor, fiind părtaș la bucuriile cerești, precum este scris: Pentru aceasta Te-a uns pe Tine Dumnezeul Tău cu untdelemnul bucuriei mai mult decât pe părtașii Tăi (Psalmi 44, 9).
(…) Așadar, păcătosul robește fricii, robește poftelor, este rob lăcomiei, rob plăcerii, rob răutății, rob pizmei, și ți se pare că în acest fel este liber, deși robește mai mult decât cel ce se găsește sub tiranie. Sunt liberi cei ce trăiesc după legi. Dar legea adevărată este cuvântul drept, legea adevărată nu este săpată în piatră, nici dăltuită în aramă, ci întipărită în cugete și fixată în simțiri. Astfel, înțeleptul nu este sub lege, ci legea este sub el, având în inima lui lucrarea legii scrisă cu condeiul și cu meșteșugul firii (Romani 2, 14-15). Oare ne este orbirea atât de mare de nu vedem arătările limpezi ale lucrurilor și chipurile virtuților? Dacă popoare întregi se supun legilor omenești ca să fie părtașe la libertate, cum este cu putință ca înțelepții să lase și să părăsească adevărata lege a firii, arătată în chipul lui Dumnezeu, și adevărata cugetare despre libertate, de vreme ce în acestea este atâta libertate încât de mici nu știm să slujim viciilor, fiindcă suntem străini de ură, lipsiți de lăcomie, necunoscători ai poftelor? Ce nefericit lucru este deci ca, născuți în libertate, să murim în robie!”
Sursa: http://ziarullumina.ro.
