În vremea aceea, Îl urma pe Iisus mulțime mare și Îl îmbulzea. Și era o femeie care avea curgere de sânge de doisprezece ani. Și multe îndurase de la mulți doctori, cheltuindu-și toate ale sale, dar nefolosind nimic, ci mai mult mergând înspre mai rău. Auzind ea cele despre Iisus, a venit în mulțime și pe la spate s-a atins de haina Lui. Căci își zicea: De mă voi atinge măcar de haina Lui, mă voi vindeca! Și îndată izvorul sângelui ei a încetat și ea a simțit în trup că s-a vindecat de boală. Și, îndată, cunoscând Iisus în Sine puterea ieșită din El, întorcându-Se către mulțime, a întrebat: Cine s-a atins de hainele Mele? Și I-au zis Ucenicii Lui: Vezi mulțimea îmbulzindu-Te și zici: Cine s-a atins de Mine? Și Se uita împrejur să vadă pe aceea care făcuse aceasta. Iar femeia, înfricoșându-se și tremurând, știind ce i se făcuse, a venit și a căzut înaintea Lui și I-a mărturisit tot adevărul. Iar El i-a zis: Fiică, credința ta te-a mântuit, mergi în pace și fii sănătoasă de boala ta!
El a zis și s-au făcut; El a poruncit și s-au zidit
Sfântul Vasilie cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul XXXII, VI-VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (2011), vol. 4, pp. 459; 462
„Pentru că omul este alcătuit dintr-o plăsmuire pământească și din suflet, care locuiește în trup, ceea ce este plăsmuit din pământ are numele pământ, iar ceea ce locuiește în ceea ce este sălaș se numește suflet, căruia i-a fost sortit să viețuiască în trup. Astfel, cuvintele El a zis și s-au făcut se potrivesc pământului, căci cu privire la plăsmuirea noastră din pământ este verbul s-au făcut, iar cu privire la suflet, care este zidit după chipul lui Dumnezeu, este verbul s-a zidit. Dar, deoarece cuvântul zidire se socotește de multe ori în înțelesul de orânduire nouă, îmbunătățire, ca, de pildă, în versetele: Dacă este cineva în Hristos zidire nouă (II Corinteni 5, 17) și: Ca pe cei doi să-i zidească într-un om nou (Efeseni 2, 15), este posibil ca verbul s-a făcut să se refere la prima luare de ființă a omului, iar s-a zidit la cea de-a doua naștere prin Harul lui Hristos. Da, pe cât este de mare deosebirea între porunca lui Dumnezeu și cuvântul simplu, pe atât de mare este între zidire și facere. (…) Domnul privește de sus la cei care rămân în vrednicia lor și care săvârșesc cele rânduite spre desăvârșirea firii omenești, iar pe cei care sunt coborâți în adâncul răutății îi cercetează altfel, prin pogorârea la ei. Căci spune Scriptura: Strigătul Sodomei și al Gomorei s-a înmulțit și păcatele lor sunt mari foarte. Pogorându-Mă, dar, voi vedea dacă s-au împlinit după strigătul lor, care vine la Mine (Facerea 18, 20-21); și iarăși: S-a pogorât Domnul să vadă cetatea și turnul pe care îl zidiseră fiii oamenilor (Facerea 11, 5). În psalmul acesta se spune: Din cer a privit Domnul; văzut-a pe toți fiii oamenilor. Uită-te la înaltul Privitor! Uită-te la Cel de sus, Care Își pleacă ochii spre faptele omenești! Oriunde ai merge, orice-ai face, fie pe întuneric, fie ziua, ai asupra ta ochiul lui Dumnezeu, Care te supraveghează.”
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, partea a doua, 111, în Părinți și Scriitori Bisericești (1983), vol. 80, pp. 276-277
„În ce privește venirea la existență a celor două, adică a sufletului și a trupului, timpul facerii este același, niciuna primind facerea, cum am spus, înaintea celeilalte, sau după cealaltă, ca să nu se rupă specia formată ca întreg din două. Totuși, rațiunea (cauza) a ceea ce există pentru altceva e mai tânără decât ipostasul de sine existent al uneia și alteia: căci e parte a lui. Pe când cu altele, ipostasul își are unirea fără silă. Însă ceea ce completează (trupul) împreună cu altceva (cu sufletul) ipostasul prin compoziție naturală nu e ferit de corupere și de prefacere în ceea ce nu era. De aceea, ceea ce preexistă de sine în chip deosebit nu poate fi redus niciodată la ipostasul altei specii. Căci dacă preexistentul primește compoziția cu altul spre întregirea unei alte specii, aceasta o face desigur sau după fire, sau contra firii. Dacă e după fire, niciodată nu va fi văzut ieșind din compoziția în care se află cu altul spre întregirea unei alte specii, neputând ieși cu sila din firea proprie; pentru aceasta nu se va putea concepe nicicând nici suflet fără trup, nici trup fără suflet. Și așa înțelepciunea acestor a preamulteștiutori li s-a schimbat în nebunie, fiind duși cu sila la o concluzie de care se străduiau să fugă. (…) Dar să revenim la tema noastră. Deci, facerea sufletului, cum zice în mod clar învățătorul, nu se înfăptuiește dintr-o materie ce subzistă, ca trupurile, ci din voia lui Dumnezeu, prin insuflarea de viață făcătoare, în chip negrăit și necunoscut, cum singur Făcătorul lui știe. Sufletul, primind existența la zămislire deodată cu trupul, e adus în existență spre întregirea unui om; iar trupul se face din materia subzistentă, adică a altui trup, la zămislire primind deodată cu aceasta compoziția cu sufletul spre a fi o specie cu acela. Aceasta o spune în altă parte învățătorul zicând: După îndoita putere a suflării, ni s-a insuflat tuturor și suflarea, și Duhul Sfânt. Deci, trebuie să repartizăm, prin cugetare, la zămislire, insuflarea vieții și pe Duhul Sfânt pe seama esenței mintale (intelectuale) a sufletului, iar întruparea și suflarea, pe seama trupului, cum zic Părinții.”
Sursa: http://ziarullumina.ro.
