În vremea aceea, Iisus a silit pe Ucenicii Lui să intre în corabie și să meargă înaintea Lui, de cealaltă parte, spre Betsaida, până ce El va da drumul mulțimii. Iar după ce i-a dat drumul, S-a dus în munte ca să Se roage. Și, făcându-se seară, era corabia în mijlocul mării, iar El era singur pe țărm. Și i-a văzut cum se chinuiau vâslind, căci vântul le era împotrivă. Iar către a patra strajă a nopții a venit la ei umblând pe mare și voia să treacă pe lângă ei. Dar, când L-au văzut umblând pe mare, li s-a părut că este nălucă și au strigat, căci toți L-au văzut și s-au tulburat. Dar îndată El a vorbit cu ei și le-a zis: Îndrăzniți! Eu sunt; nu vă temeți! Apoi S-a suit la ei în corabie și s-a potolit vântul. Iar ei erau peste măsură de uimiți în sinea lor; căci nu pricepuseră nimic de la minunea pâinilor, deoarece inima lor era învârtoșată. Și, trecând marea, au venit în ținutul Ghenizaretului.
Sublima teamă a dragostei
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a II-a, Prima convorbire cu părintele Cheremon, Cap. XIII, 1-3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 510-511
„(…) Trebuie să se ridice pe o treaptă mai înaltă, și anume la acea sublimă teamă a dragostei, pe care n-o zămislește nici frica de pedeapsă, nici dorința de răsplată, ci măreția iubirii, prin care fiul îl respectă pe prea-îngăduitorul său tată, sau fratele pe frate, sau prietenul pe prieten, sau soția pe soț, cu sentiment deplin, de vreme ce aceasta nu de cearta și de bătaia lui se teme, ci de o ușoară slăbire a afecțiunii, sentiment pornit dintr-un devotament întotdeauna curat, manifestat nu numai în vorbe, ci și în toate faptele, cu grija ca nu cumva să se potolească floarea dragostei lui. Măreția acestui fel de teamă a exprimat-o în chip elegant unul dintre profeți: Bogățiile mântuirii, a spus el, sunt înțelepciunea și știința; teama de Dumnezeu îi este comoara (Isaia 33, 6). N-a putut să exprime mai limpede demnitatea și meritul acestei temeri, decât spunând că bogăția mântuirii noastre, care constă în adevărata înțelepciune și cunoaștere a lui Dumnezeu, poate fi păstrată numai prin teama de Domnul. La această teamă, așadar, sunt poftiți nu păcătoșii, ci Sfinții, precum spune în cuvinte profetice psalmistul: Temeți-vă de Dumnezeu toți Sfinții Lui, fiindcă nimic nu-i lipsește celui ce se teme de Dumnezeu cu această teamă (Psalmul 33, 9). Desigur că apostolul Ioan despre acea teamă de pedeapsă vorbește: Cine se teme nu este desăvârșit în dragoste, fiindcă teama presupune pedeapsă (I Ioan 4, 18). Așadar este mare distanță între această teamă căreia nu-i lipsește nimic, care este comoară a înțelepciunii și a științei, și cea nedesăvârșită, care se numește «începutul înțelepciunii» și care, cuprinzând în ea pedeapsă, este alungată din inimile celor desăvârșiți prin intervenția dragostei depline. În dragoste nu este teamă, căci dragostea alungă teama (I Ioan 4, 18).”
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a II-a, Prima convorbire cu părintele Cheremon, Cap. XII, 1-3, 5-6, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 509-510
„Față de starea și cu măsura minții fiecăruia, Scriptura dumnezeiască ne cheamă la diferite grade de desăvârșire după libertatea noastră de alegere. Ea nu putea să propună tuturor aceeași comoară a desăvârșirii, fiindcă n-au toți la fel virtutea, voința sau înflăcărarea, și de aceea cuvântul dumnezeiesc a instituit oarecum felurite trepte și măsuri. Că așa este o arată limpede și fericirile din Evanghelie, care sunt mai multe, nu una. Deși sunt numiți fericiți cei care vor avea Împărăția Cerurilor, fericiți cei ce vor stăpâni pământul, fericiți cei ce vor primi mângâierea, fericiți cei ce se vor sătura, totuși credem că este mare deosebire între locuirea în Împărăția Cerurilor și stăpânirea pământului, oricare este el, între primirea mângâierii și între săturarea deplină de dreptate, între cei care dobândesc mila și cei care vor merita să se bucure de vederea Preaslăvitului Dumnezeu. (…) Astfel, deși Scriptura dumnezeiască aproape în același mod îi laudă pe cei ce se tem de Dumnezeu și zice: Fericiți toți cei ce se tem de Domnul, și prin aceasta le făgăduiește fericire deplină, totuși zice iarăși: În dragoste nu este teamă, dar dragostea desăvârșită alungă teama, fiindcă teama își are pedeapsă, iar cel ce se teme nu este desăvârșit în dragoste. (…) Vedeți, așadar, că există diferite grade de desăvârșire și că suntem chemați de Dumnezeu de la cele înalte la cele mai înalte; cel ce este fericit și desăvârșit în teama de Dumnezeu, mergând, cum spune Scriptura, din virtute în virtute, și urcându-se prin căldura minții de la o desăvârșire la altă desăvârșire, adică de la teamă la speranță, este invitat la o stare și mai fericită, care este dragostea, și cel ce a fost slugă bună și credincioasă trece în tovărășia prieteniei și adopția între fii. Deci în acest sens trebuie înțeleasă și afirmația noastră. Nu spun că sunt fără nici un preț gândurile la acea pedeapsă veșnică, sau la fericita răsplată care este făgăduită celor sfinți, ci că, deși folositoare, pentru că-i introduc în începuturile fericirii pe cei ce le urmează, totuși dragostea, în care este încredere deplină și bucurie veșnică, de la teama lor de robi, și de la speranța de plată a argaților, îi înalță până la dragostea de Dumnezeu și până la adopția între fiii Lui, făcându-i oarecum din desăvârșiți mai desăvârșiți.”
Sfântul Vasilie cel Mare, Regulile mari, Cap. II, Î. 2, R. I, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 18, p. 221
„Deci, din moment ce am primit porunca să iubim pe Dumnezeu, avem împlântată și puterea iubirii, din momentul primei creări a noastre; iar dovada acestui lucru nu există în afară de om, ci fiecare poate s-o învețe de la sine însuși și în sine însuși. Căci noi din natură suntem doritori de ceea ce este bun și frumos, chiar dacă de cele mai multe ori fiecăruia îi pare bun și frumos altceva; și, fără s-o fi învățat, noi avem afecțiune pentru cei ai casei și pentru rudele noastre și arătăm spontan bună dispoziție în fiecare zi, față de binefăcătorii noștri. Deci, ce este mai de admirat decât frumusețea dumnezeiască? Ce cugetare este mai plăcută decât măreția lui Dumnezeu? Ce dar al sufletului este atât de arzător și de nesuportat ca dorul ce vine de la Dumnezeu în sufletul acela care a fost curățit de orice răutate și spune din afect adevărat: Sunt rănit de dragoste (Cântarea Cântărilor 2, 5). Cu totul de neexprimat și de nedescris sunt luminile frumuseții dumnezeiești; cuvântul nu le poate arăta, urechea nu le poate prinde.”
Sursa: http://ziarullumina.ro.
