În vremea aceea, a venit Iisus în hotarele Tirului și ale Sidonului și, intrând într-o casă, voia ca nimeni să nu știe, dar n-a putut să rămână tăinuit. Căci îndată auzind despre El, o femeie a cărei fiică avea duh necurat, a venit și a căzut la picioarele Lui. Și femeia era păgână, de neam din Fenicia Siriei. Și ÎI ruga să alunge demonul din fiica ei. Dar Iisus i-a vorbit: Lasă întâi să se sature copiii; căci nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor. Ea însă a răspuns și I-a zis: Da, Doamne, dar și câinii, sub masă, mănâncă din fărâmiturile copiilor. Și Iisus i-a zis: Pentru acest cuvânt, mergi! A ieșit demonul din fiica ta. Iar ea, ducându-se acasă, a găsit pe copilă culcată în pat, iar demonul ieșise.
Cum lucrează diavolul
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XIII, V, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 161-162
„Dacă diavolul, ascuns în fratele tău sau într-un prieten scump sau în soția ta sau în cineva din cei foarte apropiați ție, îți dă vreun sfat nepotrivit, nu trebuie să primești sfatul de dragul celui ce ți-l dă, ci îndepărtează pe cel ce-ți grăiește, din pricina sfatului lui pierzător de suflet. Multe de acestea face și acum diavolul, luând masca prieteniei; pare că ne este binevoitor, dar ne spune cuvinte pierzătoare de suflet, mai ucigătoare ca otrava. A diavolului este a linguși pentru a vătăma; a lui Dumnezeu, a învăța, pentru a fi de folos. Să nu ne facem socoteli greșite și nici să căutăm cu orice chip să ducem o viață lipsită de griji. Scriptura spune: Domnul îl ceartă pe cel pe care îl iubește (Evrei 12, 6). Atunci mai cu seamă să ne întristăm când ne merg toate din plin, ducând o viață plină de păcate. Totdeauna trebuie să ne temem când păcătuim, dar mai cu seamă atunci când nu avem necazuri. Dacă Dumnezeu ne-ar pedepsi pentru fiecare păcat în parte, pedeapsa ne-ar fi ușoară; dar când rabdă îndelung pentru fiecare păcat ce săvârșim, ni se strânge mare osândă, de stăruim în astfel de păcate. Dacă cei ce fac fapte de virtute trebuie să sufere necazuri, apoi cu mult mai mult cei păcătoși. De câtă îndelungă răbdare nu s-a bucurat Faraon! Dar la urmă pentru toate a primit cea mai grea pedeapsă (Ieșirea 14, 27-28). Câte păcate n-a făcut și Nabucodonosor; dar la sfârșit pe toate le-a plătit (Daniel 4, 28-30). Bogatul din Evanghelie pentru că n-a suferit deloc pe pământ a fost un ticălos, tocmai pentru că a trăit în desfătări în viața de aici; și a plecat să fie pedepsit pentru toate acestea pe lumea cealaltă, unde n-a mai putut găsi mângâiere suferinței sale. Și totuși sunt unii oameni așa de nesocotiți și de proști, că urmăresc necontenit numai pe cele de aici și rostesc aceste cuvinte pline de batjocură: Să mă desfătez deocamdată de toate cele ce văd și apoi mă voi gândi la cele pe care nu le văd! Îmi voi sătura pântecele, voi robi plăcerilor, mă voi folosi de viața de aici! Dă-mi mie ziua de astăzi și ia-ți ție pe cea de mâine! Ce cumplită nebunie!”
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea I, A doua convorbire cu părintele Serenus, Cap. XII, 1-2, Cap. XIII, 1, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 441-442
„Este atât de încărcat văzduhul de mulțimea duhurilor necurate care mişună între pământ şi cer, mişcându-se fără linişte şi odihnă, încât cu destul folos Pronia divină a sustras vederii omeneşti aceste duhuri rele. De teama asaltului lor, sau de groaza produsă de chipurile în care se transformă după cum vor şi după cum le place, oamenii nemaiputând suporta frica de ele ajung să fie mereu chinuiți şi să sufere, fiindcă nu pot să privească cu ochii trupeşti astfel de chipuri, ori să devină zilnic mai răi, molipsiți de exemplele lor. Prin aceasta se produce o familiaritate dăunătoare şi o tovărăşie primejdioasă între oameni şi puterile necurate ale văzduhului, fiindcă aceste blestemății, care se petrec acum între oameni, sunt ascunse fie de despărțirile zidurilor, fie de distanța locurilor şi de oarecare jenă şi ruşine. Dar dacă ele s-ar petrece mereu pe față şi în văzul tuturor, ar îndemna la o mai mare nebunie şi rătăcire, fără să mai intervină vreun moment din timp în care să nu mai aibă loc nelegiuiri. Pentru duhurile necurate nu există nici oboseală trupească, nici ocupație de familie, nici grijă de traiul zilnic, care să-i împingă ca pe noi să renunțe uneori, chiar fără voie, la cele începute. Este foarte sigur că puterile vrăjmaşe au şi între ele ciocniri asemănătoare celor prin care atacă pe oameni. Ele nu încetează să lupte neobosit şi să provoace neînțelegeri şi conflicte între unele neamuri cu care au stabilit un fel de intimitate în manifestarea răutății.”
Sfântul Vasilie cel Mare, Omilii şi cuvântări, Omilia a IX-a, IX, în Părinți și Scriitori Bisericești (2009), vol. 1, p. 173
„Se numește diavol pentru că este în același timp și colaborator al păcatului nostru și acuzator (calomniator); se bucură de pierderea noastră, dar și denunță faptele noastre. (…) Locul în care-şi are sediul conducerea lui este văzduhul, după cum spune acelaşi apostol: Potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării (Efeseni 2, 2). De aceea se numeşte şi conducător al lumii, deoarece conducerea lui se exercită în jurul pământului.”
Sursa: http://ziarullumina.ro.
