Săturarea celor patru mii
„În vremea aceea, fiind iarăși mulțime mare de oameni și neavând ce să mănânce, Iisus a chemat la Sine pe Ucenicii Săi și le-a zis: Milă Îmi este de mulțime, că sunt trei zile de când așteaptă lângă Mine și n-au ce să mănânce. Și dacă le voi da drumul la casele lor flămânzi, se vor istovi pe drum, că unii dintre ei au venit de departe. Și Ucenicii Lui I-au răspuns: De unde va putea cineva să-i sature pe aceștia cu pâine aici, în pustie? El însă i-a întrebat: Câte pâini aveți? Răspuns-au Lui: Șapte. Și a poruncit mulțimii să se așeze pe pământ. Și, luând cele șapte pâini, a mulțumit, a frânt și a dat Ucenicilor Săi ca să le pună înainte. Și ei le-au pus mulțimii înainte. Și aveau și puțini peștișori. Și binecuvântându-i, a zis să-i pună și pe aceștia înaintea lor. Și au mâncat și s-au săturat și au luat șapte coșuri cu rămășițe de fărâmituri. Iar ei erau ca la patru mii. După aceea le-a dat drumul. Și îndată, intrând în corabie cu Ucenicii Săi, a venit în părțile Dalmanutei.”
Hrana lumească și hrănirea duhovnicească
Sfântul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutății, I, în Filocalia (2008), vol. 1, pp. 99-100
„Mai întâi deci vom vorbi despre înfrânarea pântecelui, care se împotrivește îmbuibării pântecelui; apoi despre chipul posturilor și despre felul și cantitatea bucatelor. Iar acestea nu de la noi le vom spune, ci după cum le-am primit de la Sfinții Părinți. Aceștia n-au lăsat un singur canon despre postire, niciun singur chip al împărtășirii de bucate, nici aceeași măsură pentru toți. Fiindcă nu toți au aceeași tărie și aceeași vârstă; apoi și din pricina slăbiciunii unora sau a unei deprinderi mai gingașe a trupului. Însă un lucru au rânduit tuturor: să fugă de îmbuibare și de săturarea pântecelui. Iar postirea în fiecare zi au socotit că este mai folositoare și mai ajutătoare spre curăție, decât cea de trei sau de patru zile, sau decât cea întinsă până la o săptămână. Căci zic: Cel ce peste măsură întinde postirea, tot peste măsură se folosește adeseori și de hrană. Din pricina aceasta se întâmplă că uneori, din covârșirea postirii, slăbește trupul și se face mai trândav spre slujbele cele duhovnicești; iar alteori, prin prisosul mâncării, se îngreuiază și face să se nască în suflet nepăsare și moleșire. Au cercat Părinții și aceea că nu tuturor le este potrivită mâncarea verdețurilor sau a legumelor și nici posmagul nu-l pot folosi ca hrană toți. Și au zis Părinții că unul mâncând două litre de pâine e încă flămând, iar altul mâncând o litră sau șase uncii se satură. Deci, precum am zis mai înainte, le-a dat tuturor o singură regulă pentru înfrânare: să nu se amăgească nimeni cu săturarea pântecelui și să nu se lase furat de plăcerea gâtlejului. Pentru că nu numai deosebirea felurilor, ci și mărimea cantității mâncărurilor face să se aprindă săgețile curviei. Căci, cu orice fel de hrană de se va umple pântecele, naște sămânța desfrânării; (…) prisosul a orice fel de hrană moleșește (mintea) și o face somnoroasă.”
Sfântul Vasilie cel Mare, Epistole ascetice, Epistola 2, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 18, p. 536
„(…) În hrană pâinea să satisfacă nevoia pentru sănătate și apa să vindece setea, precum, de asemenea, și produsele naturale care ajută să se păstreze tăria corpului pentru nevoile indispensabile. Să mănânce, dar fără să arate lăcomie sălbatică, ci păstrând pretutindeni statornicia și bunăvoința și cumpătarea în fața plăcerilor. Nici atunci (când mănâncă) să nu aibă mintea oprită de la gândirea despre Dumnezeu, ci să ia motiv pentru preamărirea Lui de la natura alimentelor și de la structura corpului ce le primește, cum au fost concepute de Cel care a rânduit toate felurile diferite de alimente corespunzătoare particularităților corpurilor. Înainte de masă să se facă rugăciuni adaptate dărniciilor lui Dumnezeu, și acelea pe care le dă acum și acelea pe care le va strânge pentru viitor. La fel și rugăciunile de după masă, care cuprind mulțumirea pentru cele date și cererea pentru cele făgăduite.”
Sfântul Ioan Casian, Așezămintele mânăstirești, Cartea a V-a, Cap. 7, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 167-168
„Numai atâta hrană să-și îngăduie fiecare câtă, în chibzuința rece a înfrânării, va fi găsit că-i este de ajuns pentru a trăi, nu câtă îi cere pofta. Mâncărurile mai hrănitoare, care contribuie la sănătatea trupească, nu sunt o primejdie nici pentru curățenia morală, dacă sunt folosite cu cumpătare. Toată energia dobândită din această hrană este în adevăr cheltuită în suferința și slăbirea produsă de boală. De aceea, dacă nici unei stări de sănătate nu-i este refuzată virtutea înfrânării, nici curățenia desăvârșită nu-i este oprită.”
Sursa: http://ziarullumina.ro
