În vremea aceea a venit Iisus în Betsaida. Și au adus la El un orb și L-au rugat să Se atingă de el. Și, luând pe orb de mână, l-a scos afară din sat și, scuipând în ochii lui și punându-Și mâinile peste el, l-a întrebat dacă vede ceva. Și el, ridicându-și ochii, a zis: Zăresc oamenii; îi văd ca pe niște copaci umblând. După aceea, El a pus iarăși mâinile pe ochii lui și l-a făcut să vadă, și acesta s-a îndreptat și a văzut din nou limpede pe toți. Apoi l-a trimis la casa lui, zicându-i: Să nu intri în sat, nici să spui cuiva din sat.
Vederea minții sau dreapta socoteală
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a III-a, A treia convorbire cu părintele Theonas, Cap. XIX, 2-3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 721
„Cu cât va înainta mai mult mintea omenească și va ajunge la o mai curată stare a contemplației, cu atât se va vedea mai pătat, ca printr-o oglindă a purității sale. De vreme ce sufletul se întinde cu privirea mai în înălțime și dorește lucruri mai mari decât cele pe care le săvârșește, este de trebuință ca pe cele în care se găsește să le primească întotdeauna ca fiind mai prejos și mai vrednice de dispreț. O privire sinceră găsește mai multe rele, o viață fără reproș își constată cu părere de rău mai multe greșeli, iar îndreptarea purtării și întrecerea în virtute înmulțește plânsul și suspinele. Nimeni nu poate fi mulțumit cu treapta pe care a înaintat și, cu cât a fost cineva mai curat la minte, cu atât, văzându-se mai jos, găsește pricini mai degrabă pentru umilință, decât pentru trufie. Cu cât s-a ridicat mai repede la cele înalte, cu atât vede că i se îndepărtează și mai mult piscul pe care vrea să-l atingă.”
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a III-a, A treia convorbire cu părintele Theonas, Cap. VI, 1-2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 709
„Să presupunem că au intrat într-o casă mare, cu multe lucruri, unelte, vase, doi oameni: unul cu vederea bună, iar altul bolnav de ochi. Cel ce nu poate vedea totul va spune că în casă nu sunt decât dulapuri, paturi, scaune, mese și altele pe care le-a identificat nu atât cu ochii, cât pipăindu-le. Dimpotrivă, cel cu ochi sănătoși vede chiar și pe cele mai ascunse lucruri și spune că în acea casă sunt multe lucruri foarte mici, cărora nici nu le poate stabili numărul. Acestea, dacă ar fi strânse grămadă, ar egala sau ar întrece prin mulțimea lor pe cele puține, pe care le pipăie cel cu vederea slabă. Așa sunt Sfinții, care, ca să zic așa, văd. Ei, având cea mai mare dorință de desăvârșire, chiar pe acelea pe care ochii întunecați ai minții noastre nu le văd, le cuprind în ei repede și le osândesc foarte aspru. Cei ce nu și-au pătat conștiința cu nici cel mai mic păcat, asemenea unui neg pe o piele albă ca zăpada, se cred plini de multe pete dacă le-a pătruns în casa minții nu zic necinstea unei cugetări deșarte, ci dacă în timpul rugăciunii gândul la psalmul care urmează le-a sustras atenția de la cel în curs.”
Sfântul Ioan Casian, Cuvânt plin de mult folos, Către Egumenul Leontie, în Filocalia (2008), vol. 1, p. 132
„(…) Precum șarpele scos din ascunziș la lumină se silește să fugă și să se ascundă, tot astfel și gândurile cele rele date pe față prin mărturisire desăvârșită se grăbesc să fugă de la om. Iar ca să înțelegeți această virtute și mai bine dintr-o pildă, vă voi istorisi fapta lui Avva Serapion, pe care el însuși o amintea celor ce veneau la dânsul, ca să se știe păzi. El zicea așa: «Când eram mai tânăr, locuiam împreună cu Părintele meu. Și mi se întâmpla că, după ce mâncam noi, ridicându-mă de la masă, furam câte un posmag, îndemnat de diavolul, și-l mâncam fără știrea bătrânului. Deci stăruind eu așa o bucată de vreme, am fost biruit de acest obicei și nu-i mai puteam sta împotrivă. Cugetul mă mustra, dar bătrânului mi-era rușine să-i spun. S-a întâmplat însă, prin purtarea de grijă a iubitorului de oameni Dumnezeu, de-au venit niște frați la bătrânul, pentru folos duhovnicesc. Aceștia l-au întrebat despre gândurile lor. Și a răspuns bătrânul: Nimic nu vatămă pe monahi și nu bucură pe draci mai tare ca ascunderea gândurilor de către Părinții cei duhovnicești. Le-a vorbit apoi și despre înfrânare. Spunându-le el acestea, mi-am venit în sine-mi și, gândindu-mă că Dumnezeu a descoperit bătrânului greșelile mele, m-am umilit și am început a plânge. Am scos apoi din sân posmagul pe care-l furam după obiceiul meu cel rău și, aruncându-mă la pământ, am cerut iertare pentru cele trecute și rugăciune de întărire pentru cele ce vor veni. Atunci a zis bătrânul: O, fiule, te-a izbăvit, chiar tăcând eu, mărturisirea ta. Spunând greșeala ta, ai junghiat pe dracul care te rănea prin tăcere. Până acum l-ai făcut să te stăpânească, fiindcă nu i-ai grăit împotrivă și nu l-ai scos la arătare. De-acum nu va mai avea loc întru tine, căci l-ai scos din inima ta la arătare. Și nu isprăvi bătrânul vorba, și iată lucrarea diavolească se arată ca o pară de foc ieșind afară din sânul meu, iar chilia se umplu de putoare, încât socoteau frații aceia că s-a aprins pucioasă multă. Deci a zis atunci bătrânul: Iată, prin semnul ce s-a făcut, Domnul a dat adeverire cuvintelor mele și slobozirii tale.»”
Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, 25-26, în Filocalia (2008), vol. 1, pp. 318-319
„Însăși lumina sfintei cunoștințe ne învață că simțirea naturală este una, dar e împărțită în două lucrări, din pricina neascultării lui Adam. Deci una și simplă este și lucrarea Duhului Sfânt coborâtă în acea simțire. Dar pe aceasta nimenea nu o poate cunoaște, decât numai cei ce s-au lepădat cu bucurie de plăcerile vieții pentru nădejdea bunurilor viitoare și au veștejit toată dorința simțurilor trupești prin înfrânare. Mintea acelora, mișcându-se cu toată puterea numai spre acele bunuri, din cauza lipsei de griji, simte întâi ea în chip negrăit bunătatea dumnezeiască. Pe urmă împărtășește și trupului din bucuria sa, pe măsura înaintării sale, având un dor nemărginit de-a se mărturisi. Căci întru El a nădăjduit, zice, inima mea și am fost ajutat; și a înflorit trupul meu, și cu voia mea mă voi mărturisi Lui (Psalmul 27, 7; Septuaginta). Bucuria adevărată ce se revarsă atunci în suflet și în trup este o înștiințare neînșelătoare despre viața cea nestricăcioasă.
Cei ce se nevoiesc trebuie să-și păstreze cugetarea pururea netulburată, ca mintea, deosebind gândurile ce trec prin ea, pe cele bune și trimise de Dumnezeu să le așeze în cămările amintirii, iar pe cele întunecoase și drăcești să le arunce afară din jitnițele firii. Căci atunci când marea e liniștită, pescarii văd până în adâncuri, încât nu le scapă aproape nici unul din peștii care mișună acolo. Dar când e turburată de vânturi, ascunde în negura turburării ceea ce lasă cu prisosință să fie văzut când e liniștită și limpede. Meșteșugul celor ce pun la cale vicleșugurile pescărești nu mai are atunci nicio putere.”
Sursa: http://ziarullumina.ro.
