Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape viața și-o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela și-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.
Sfinții nu se tem!
Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a LXIII-a, 67-69; 71, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 53, pp. 261-262
„Nu se sfiau (Sfinții) să-și bată joc de cele omenești, fiindcă nădăjduiau premii cerești. Nu se speriau de întunecimea închisorilor, fiindcă le strălucea în inimă harul luminii celei veșnice. (…) Bărbați de neuitat, împresurați de armate, înconjurați de oșteni, erau luați din Biserică, dar înfruntau stăpânirea. Disprețuind cele pământești, dobândeau tăria minții, înfruntau puterea domniei, care cu forța militară și zăngănitul armelor n-a putut înfrânge credința. Ei au supus sălbăticia sufletului de fiară, care n-a putut să facă rău Sfinților. Căci mânia regelui este mânia leului, cum se spune în Pilde (Pilde 19, 12). Cel ce le cerea să-și schimbe hotărârea a mărturisit că a fost învins. Iar ei socoteau că e mai puternic condeiul lor decât săbiile de fier. În cele din urmă a fost rănită de moarte necredința, dar n-a fost rănită credința Sfinților. Ei n-au dorit mormânt strămoșesc, fiindcă le era rezervată locuința cea cerească. Au rătăcit prin tot orașul ca unii care n-au nimic, dar pe toate le stăpânesc (2 Corinteni 6, 10). Oriunde erau trimiși, socoteau locul plăcut, fiindcă nu le lipsea nimic celor ce le prisosea credința. Săraci, dar bogați în har, îi îmbogățeau și pe alții. Se osteneau, dar nu-și ucideau trupul în posturi, în munci, în străji de zi și de noapte. Au ieșit puternici din slăbiciune (Evrei 11, 34). Nu așteptau momelile plăcerilor cei pe care-i îngrășa foamea. Nu-i ardea fierbințeala verii, fiindcă-i răcorea nădejdea harului celui veșnic. Nu-i dobora frigul și gerul pe cei ce iernau încălziți duhovnicește de credința lor. Nu se temeau de cătușele oamenilor, fiindcă-i descătușa Iisus. Nu doreau să fie răscumpărați de la moarte, fiindcă știau că vor fi înviați de Hristos. (…) De aceea bunul atlet al lui Hristos spune: ne-am făcut priveliște acestei lumi și Îngerilor (1 Corinteni 4, 9). Era vrednic să fie privit de Îngeri pe când se lupta, ca să ajungă la biruința lui Hristos, fiindcă se ostenea să aducă pe pământ viața Îngerilor, să dea pe față răutatea îngerilor răi în cer, căci lupta cu duhurile rele. Pe bună dreptate îl privea lumea, ca lumea să-l imite.”
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea a III-a, A doua convorbire cu părintele Theonas, Cap. XIII, 1-7, Cap. XIV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 699-701
„Scriptura afirmă limpede că bărbații drepți şi sfinți nu sunt în afara putinței de a greşi: «De şapte ori cade cel drept şi se ridică». Şi ce este a cădea dacă nu a păcătui? Totuşi, când se spune că de şapte ori cade cel drept, nu însemnează că şubrezenia omenească îi pune sub semnul întrebării dreptatea, fiindcă este mare deosebire între căderea omului drept şi a celui păcătos. Una este a săvârşi un păcat de moarte şi alta a-l prevesti prin gând, care nu este lipsit de păcat, a greşi din neştiință şi uitare, sau dintr-o vorbă spusă cu uşurință, a şovăi în problemele lăuntrice ale credinței, a simți mângâierea gloriei deşarte, a cădea de pe înălțimile desăvârşirii, tras în jos de poruncile firii. Acestea sunt cele şapte feluri de cădere, în care chiar dacă cel înțelept alunecă, totuşi, el nu încetează de a fi drept. Acestea, oricât ar părea de uşoare şi de mici, totuşi îl fac să nu poată fi fără păcat. Căci are pentru ce să se căiască zilnic, să-şi ceară iertare şi să se roage fără încetare pentru păcatele sale zicând: «Şi ne iartă nouă greşelile noastre»… Ca să dovedim prin exemple foarte clare că şi unii dintre Sfinți au greşit, dar n-au decăzut din dreptatea lor, ce altceva trebuie să credem decât că a fost sfânt acel preafericit şi deosebit între apostoli Petru, mai ales în acel timp în care i se spunea de către Domnul: «Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu Cel din Ceruri. Şi îți voi da cheile Împărăției Cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în Ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în Ceruri». Ce este mai strălucit decât această laudă a Domnului, ce poate fi mai măreț decât această putere şi fericire? Şi totuşi, după puțin timp, necunoscând taina patimii, fiindcă se împotrivea, fără să ştie, unui atât de mare folos al neamului omenesc zicând: «Fie-ți milă de Tine, Doamne; să nu-ți fie ție aceasta», el merită să audă: «Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală îmi eşti, că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor». Oare este de crezut că, în vreme ce însăşi dreptatea l-a înfundat cu aceste cuvinte, fie că n-a căzut, fie că n-a rămas în sfințenie şi dreptate? De ce nu trebuie să recunoaştem că a suferit o adevărată cădere în timpul în care, de teama prigonitorilor, a fost împins să-L tăgăduiască de trei ori pe Domnul? Dar pe dată a urmat pocăința şi a spălat cu multe lacrimi pata unei crime atât de mari, astfel că nu şi-a pierdut meritele sfințeniei şi ale dreptății. Aşadar, despre El Însuşi şi despre Sfinții asemenea Lui trebuie să înțelegem ceea ce cântă David: «De la Domnul paşii omului se îndreptează şi calea lui o va voi foarte. Când cel drept va cădea, nu se va zdruncina, că Domnul întăreşte mâna lui». Cel ai cărui paşi sunt întăriți de Domnul cum poate fi altfel decât drept?”
Sursa: http://ziarullumina.ro.
