Evanghelia zilei (Matei 12, 14-16; 22-30)

Vindecarea unui orb și mut

„În vremea aceea fariseii s-au sfătuit împotriva lui Iisus cum să-L piardă. Iisus însă, cunoscându-i, S-a dus de acolo. Și mulți au venit după El și i-a vindecat pe toți. Dar le-a poruncit să nu-L dea în vileag. Atunci au adus la El pe un demonizat, orb și mut, și l-a vindecat, încât cel orb și mut vorbea și vedea. Iar mulțimile toate se mirau zicând: Nu este, oare, Acesta Fiul lui David? Fariseii însă, auzind, ziceau: Acesta nu scoate pe demoni decât cu Beelzebul, căpetenia demonilor. Cunoscând gândurile lor, Iisus le-a zis: Orice împărăție care se dezbină în sine se pustiește, orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui. Dacă satana scoate pe satana, s-a dezbinat în sine; dar atunci, cum va dăinui împărăția lui? Și dacă Eu scot pe diavoli cu Beelzebul, feciorii voștri cu cine îi scot? De aceea ei vă vor fi judecători. Iar dacă Eu cu Duhul lui Dumnezeu scot pe diavoli, iată, a ajuns la voi Împărăția lui Dumnezeu. Cum poate cineva să intre în casa celui tare și să-i jefuiască lucrurile dacă nu va lega întâi pe cel tare și pe urmă să-i prade casa? Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea, și cine nu adună cu Mine, risipește.”


Suferința cu și pentru Hristos

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XXXIII, VII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 418-419

„Apostolii aveau o mângâiere în suferințele lor, că le îndurau pentru Hristos; și leacul acesta era îndestulător să le înalțe sufletele în fiecare zi, că aveau în orice împrejurare pe Stăpânul, Care le spunea: Pentru Mine! și: Din pricina Mea (Matei 5, 11) și: Dacă pe Mine, stăpânul casei, M-au numit Beelzebul (Matei 10, 25); Iov, însă, era lipsit de această mângâiere; și de mângâierea minunilor și de mângâierea harului. Că Iov nici nu avea o atât de mare putere a Duhului. Și grozăvia mare este că Iov a îndurat toate aceste sufe­rințe, după ce dusese o viață îmbel­șugată și desfătată, după ce se bucurase de atâta cinste; că n-a fost un pescar sau un vameș sau un om care a trăit cum a putut. Și ceea ce părea împovărător pentru apostoli, aceea a suferit și Iov: ura prietenilor, a casnicilor, a dușma­nilor, a celor cărora le făcuse bine; dar el nu putea vedea ancora aceea sfântă, portul acela neînvălurat, adică cele spuse de Domnul apostolilor: Pentru Mine! Mă minunez și de cei trei tineri din Babilon, că au îndrăznit să înfrunte cuptorul, că s-au împotrivit tiranului. Dar ascultă ce spun ei: Dumnezeilor tăi nu slujim, iar icoanei pe care ai ridicat-o nu ne închinăm! (Daniel 3, 18). Mare mângâiere le era lor că știau bine că pentru Dumnezeu îndură toate acele suferințe; dar Iov nu știa că suferințele lui erau o luptă. Dacă ar fi știut, nici n-ar fi simțit suferințele. (…) Această vitejie, deci, această blândețe a celui care a trăit îna­inte de darea legii și înainte de venirea harului să o râvnim și noi cei care trăim după ce s-a dat legea și a venit harul, ca să putem să ne sălășluim în cerurile cele veș­nice.”

Sfântul Vasilie cel Mare, Regulile mari, Cap. II, Întrebarea 55, Răspunsul II, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 18, pp. 297-298

„(…) Să știm că Domnul sau nu va lăsa să fim încercați mai mult decât putem suporta (I Corinteni 10, 13) sau, ca atunci când câteodată pregătea tină și ungea pe bolnavi și le poruncea să se spele în Siloam (Ioan 9, 6-7), sau ca altădată când se mărginea la simplă voința Lui, spunând: Voiesc, fii curățit (Matei 8, 3), iar pe unii îi lăsa să lupte cu suferințele, spre a-i face mai probați prin ispitire; la fel se întâmplă și cu noi: câteodată ne ajută în mod nevăzut și în ascuns, când socotește că aceasta este în folosul sufletelor noastre, iar altădată socotește de cuviință să întrebuințeze și mijloace materiale pentru bolile noastre (astfel) ca prin amânarea vindecării să ne facă mai puternică și mai constantă amintirea binefacerii sau, încă, precum am spus, să ne dea un model de imitat pentru îngrijirea sufletului. Căci precum în privința corpului este necesară fie îndepărtarea a ceea ce este străin, fie adăugarea a ceea ce este nevoie, la fel și în privința sufletului nostru, este necesar să îndepărtăm ceea ce este străin și să primim ceea ce este potrivit cu natura noastră. Pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om drept (Ecclesiast 7, 29) și pe noi ne-a creat spre fapte bune, ca întru ele să umblăm.”

Sfântul Grigorie de Nyssa, Dialogul despre suflet și înviere, Preliminarii, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 30, pp. 382-383

„Căci Dumnezeu, după părerea mea, dă celor păcătoși o viață chinuitoare, nu pentru că îi urăște sau că vrea să-i pedepsească pentru viața lor vicioasă, căci El stăpânește și atrage la Sine tot ce există de dragul Său. Dar El atrage sufletul la Sine cu un scop mai bun. Fiindcă El este izvorul a toată fericirea. El nu dă sufletului când îl atrage la Sine decât durerea necesară. Și precum cei ce vor să obțină aur curat dintr-o materie brută, topind-o în foc, nu topesc numai materia de rând, ci în orice caz se topește și aurul curat împreună cu materia cea obișnuită, în mod absolut necesar și sufletul, care este unit cu materia, ajunge în foc, până ce va fi înlăturată toată acea materie de rând și falsă care este mistuită în foc.

Și mai amintesc și altă pildă: dacă ar unge cineva o funie cu lut gros pe toată lungimea ei și apoi i-ar băga capătul printr-o gaură mică și ar trage la sine cu o forță mare funia înăuntru, toată funia urmează tracțiunii, iar lutul cu care a fost unsă rămâne acolo, dincolo de orificiu, fiindcă funia se curăță de el. De aceea funia nici nu trece cu ușurință prin gaură, ci așteaptă să se depună o forță mai mare din partea celui ce o trage. Cam tot așa să ne închipuim că sufletul fiind prins de îndeletniciri materiale și pământești se chinuiește și se întinde când Dumnezeu atrage spre Sine partea Sa, și când îl subțiază forțat de elementele străine, care s-au lipit de el, iar această lucrare pricinuiește sufletului chinuri amare și de nesuferit.

(…) nu judecata dumnezeiască ar fi cea care vestește păcătoșilor pedeapsa, ci rolul ei constă, precum a dovedit demonstrația, numai în despărțirea binelui de rău și în atragerea spre participare la fericire a celui mai bun. Iar aceasta produce smulgerea celui bun din legătura cu cel rău, precum și atragerea lui spre Dumnezeu îi produce durere mare.”

Sursa: http://ziarullumina.ro.

Previous Post

Apostolul zilei (Romani 14, 9-18)

Next Post

Sfântul Foca, un „piroman” care aduce foc peste lume? Ce ne spune Biserica?

Related Posts
Total
0
Share