În vremea aceea fariseii s-au sfătuit împotriva lui Iisus cum să-L piardă. Iisus însă, cunoscându-i, S-a dus de acolo. Și mulți au venit după El și i-a vindecat pe toți. Dar le-a poruncit să nu-L dea în vileag. Atunci au adus la El pe un demonizat, orb și mut, și l-a vindecat, încât cel orb și mut vorbea și vedea. Iar mulțimile toate se mirau zicând: Nu este, oare, Acesta Fiul lui David? Fariseii însă, auzind, ziceau: Acesta nu scoate pe demoni decât cu Beelzebul, căpetenia demonilor. Cunoscând gândurile lor, Iisus le-a zis: Orice împărăție care se dezbină în sine se pustiește, orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui. Dacă satana scoate pe satana, s-a dezbinat în sine; dar atunci, cum va dăinui împărăția lui? Și dacă Eu scot pe diavoli cu Beelzebul, feciorii voștri cu cine îi scot? De aceea ei vă vor fi judecători. Iar dacă Eu cu Duhul lui Dumnezeu scot pe diavoli, iată, a ajuns la voi Împărăția lui Dumnezeu. Cum poate cineva să intre în casa celui tare și să-i jefuiască lucrurile dacă nu va lega întâi pe cel tare și pe urmă să-i prade casa? Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea, și cine nu adună cu Mine, risipește.
Paza gândurilor – să nu avem minte greoaie!
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre feciorie, Cap. al IV-lea, 5, în Părinți și Scriitori Bisericești (2014), vol. 12, pp. 366-367
„(…) Cel cu minte greoaie care privește în jos și își pleacă sufletul către plăcerile trupului precum oile către pășune, trăind doar pentru pântece și pentru cele de sub pântece, este înstrăinat de viața lui Dumnezeu (Efeseni 4, 18) și străin de făgăduința Testamentelor, căci socotește că alt bine nu există în afară de desfătarea trupului. Acesta, ca tot cel care umblă în întuneric (Ioan 12, 35), după cum spune Scriptura, născocește toate relele acestei vieți, precum lăcomia, neînfrânarea patimilor, nestăpânirea poftelor, iubirea de putere, dorința de slavă deșartă și toată mulțimea patimilor care sălășluiesc în om. Căci cele rele sunt legate cumva una de alta și acolo unde se ivește una urmează neapărat și celelalte, ca și când ar fi atrase de o necesitate firească. (…) Tot așa sunt înlănțuite și unite între ele și patimile omenești. Când una pune stăpânire pe suflet, pătrunde acolo întreg șirul răutăților. Dacă ai nevoie să-ți descriu acest lanț viclean, gândește-te la un om care, din pricina unei plăceri, a fost biruit de patima slavei deșarte. Dar împreună cu slava deșartă a venit și dorința de a avea mai mult. Căci nu ar fi devenit lacom dacă slava deșartă nu l-ar fi adus la această patimă. Apoi dorința de a avea mai mult și de a fi mai presus de ceilalți aprinde fie mânia față de cel de același rang, fie mândria față de cel care este mai prejos, fie invidia față de cel care îl depășește. Iar invidiei îi urmează fățărnicia, fățărniciei mânia, iuțimii ura față de oameni, iar după toate acestea urmează osânda care duce la gheenă, la întuneric și la foc. Ai văzut lanțul răutăților, în care toate urmează unei singure patimi iscate de plăcere?”
Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul al XV-lea, 108-109, Editura Cuvântul Vieții, București, 2020, pp. 237-239
„Cei mai desăvârșiți dintre Părinții cu dor de cunoaștere deosebesc în numita mișcare și o altă lucrare, mai pătrunzătoare decât toate cele despre care vorbirăm, numită de unii mișcare neașteptată, nevăzută, zăpăcitoare, care ațâță foarte ascuțit, fără timp, fără cuvânt și fără nălucire, patima celor bântuiți de patimă. În trupuri, nici în duhuri, nu se află altă mișcare mai năprasnică, mai repede sau, mai bine zis, mai nesimțită ca pomenita mișcare a cărei ivire în suflet să fie cășunată numai de amintire, fără atingere sau cuvânt, fără timp și fără punere la cale și uneori chiar pe nesimțite. Așadar, dacă cineva a putut prin suferința lui să priceapă asemenea subțiime, acela poate să ne învețe și pe noi cum de este cu putință cuiva să-și necinstească sufletul cu patima numai dintr-o aruncătură de ochi, numai dintr-o singură privire sau numai dintr-o atingere de mână, sau din auzirea unui cântec, fără nici un fel de închipuire și fără nici un gând!
Unii spun că patimile vin în trup cășunate de gândurile inimii, alții însă că gândurile de curvie se prăsesc din simțurile trupului. Cei dintâi spun că, dacă gândul n-ar lua-o înaintea trupului, acesta nu s-ar urni din loc; iar cei de-al doilea aduc întru apărarea părerii lor viclenia patimilor trupului, zicând: gândurile de multe ori află calea inimii numai dintr-o privire pofticioasă, sau dintr-o atingere de mână, sau dintr-o mireasmă plăcut mirositoare, sau dintr-o ascultare de glas plăcut….
Adevărul despre acestea să ni-l spună (pentru dragostea de Dumnezeu) cel ce poate. Foarte trebuincioase și folositoare sunt acestea pentru cei ce urmăresc de aproape practicarea virtuții prin cunoaștere, că lucrătorii cei cu nevinovăție în inimă (Proverbe 20, 7) n-au nicio grijă de acestea. Dar nu este cunoașterea pentru toți, nici fericita nevinovăție nu-i tuturor platoșă împotriva vicleșugurilor celor răi.
Unele patimi trec din inimă în trup, iar altele urmează calea dimpotrivă. A doua bântuie mai ales pe cei din lume, iar întâia, lipsind materia, urmărește mai cu seamă pe cei ce trăiesc viața monahală. Pentru aceea zic eu: de vei căuta înțelepciunea la cei răi, n-o vei afla!
După ce ne vom fi luptat mult împotriva diavolului, tovarășul noroiului de trup, și-l vom fi doborât din inima noastră cu piatra postirii și chinuit cu paloșul smereniei, atunci nemernicul de el, pitulându-se ca un vierme în trupul nostru, se va sili a-l spurca, gâdilând în noi niște mișcări fără de rost și fără de vreme. Aceasta o pățesc, de obicei, cei ce dau ascultare diavolului slavei deșarte, pentru că, nemaisocotindu-și inima tulburată de gândurile curviei, intră în legătură cu slava deșartă și pentru că ceea ce s-a zis e adevărat: chiar și când aceștia vor ajunge la oarecare isihie, de se vor cerceta pe sine bine, afla-vor negreșit tupilat în fundul inimii lor un gând, ca un șarpe ascuns.”
Sursa: http://ziarullumina.ro.
