„În vremea aceea, venind în patria Sa, Iisus îi învăța pe ei în sinagoga lor, încât ei erau uimiți și ziceau: De unde are El înțelepciunea aceasta și puterile? Oare nu este Acesta fiul teslarului? Oare nu se numește mama Lui Maria și frații Lui: Iacov și Iosif și Simon și Iuda? Și surorile Lui oare nu sunt toate la noi? Deci, de unde are El toate acestea? Și se sminteau în privința Lui. Iar Iisus le-a zis: Nu este proroc disprețuit decât în patria lui și în casa lui. Și n-a făcut acolo multe minuni, din pricina necredinței lor.”
Necredința în Dumnezeu
Sfântul Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, partea II, cap. XIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1998), vol. 30, pp.180-181
„Căci din toți și dintre câte sunt pe lume mai mult față de oameni, respectul față de Dumnezeu e cel dintâi, față de Care însăși siguranța nădejdii devine atât de neclintită încât nici dacă ai răbda o veșnicie nu poate fi atât de greu, că dacă ai pofti să trăiești veșnic, atunci de ce zi-sa cel nebun în inima sa: Nu există Dumnezeu? Stricatu-s-au și urâți s-au făcut oamenii în felul lor de a judeca lucrurile! (Psalmul 52, 1-2) Într-adevăr, stricăciune și nimicirea conștiinței de sine constituie cu adevărat o cumplită decădere din starea normală a omului! Căci cum ar putea spune cineva că trăiește ca un om câtă vreme el nu dovedește că ar avea astfel de calități? Cum s-ar putea menține cineva viu câtă vreme acela nu crede că mai e în viață. Doar numai Dumnezeu singur este Cel care are din Sine existența, după cum deducem din vedenia teofaniei arătată marelui Moise (Ieșirea 3, 14). Drept aceea cel care scoate din cugetul său ideea că Dumnezeu există prin Sine, dar ajunge să spună că tot nu există, acela și-a nimicit ființa punând-o în afara Celui care este existența însăși. De aceea se și spune, că întrucât s-au abătut de la fața lui Dumnezeu, toți împreună netrebnici s-au făcut (Psalmul 52, 4), dovedindu-se de nicio treabă, ca o haină învechită (Psalmul 101, 27), în schimb, când e vorba de un adevăr deplin dovedit, înclinarea spre rău nu se împacă deloc cu tendința spre desăvârșire.”
Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic sau despre învățământul religios, Preliminarii, în Părinți și Scriitori Bisericești (1998), vol. 30, pp. 286-287
„(…) Când intri în discuție cu un păgân, ar fi bine să începi prin a-l întreba: crezi în Dumnezeu sau mărturisești a fi de credința ateilor? Dacă răspunde că nu crede c-ar exista vreun Dumnezeu, să-l facem să recunoască, pe temeiurile înțelepciunii și măiestriei cu care este orânduită lumea, că tocmai prin aceasta e dovedită existența unei puteri care se face vădită în viața acestei lumi și care depășește însăși lumea întreagă. Dacă, dimpotrivă, nu se îndoiește că există o divinitate, dar se amăgește pe sine crezând în mai mulți dumnezei, atunci e cazul să-l întrebăm așa: este această dumnezeire, în care crede el, desăvârșită sau nu?”
Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului și despre arătarea Lui nouă, prin trup, Cap. VI, L, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 15, pp. 147-148
„Au fost mulți regi și tirani pe pământ înainte de El; se istorisește despre mulți înțelepți şi vrăjitori la caldei şi la egipteni şi hinduşi. Care dintre ei, nu zic după moarte, dar încă trăind a putut să-şi impună atât de mult puterea, încât să umple tot pământul de învățătura lui şi să întoarcă de la superstiția idolească o mulțime aşa de mare, câtă a atras Mântuitorul nostru la El de la idoli? Filosofii elinilor au scris multe cărți părute convingătoare şi cu mult meşteşug în cuvinte. Ce-au dovedit ele aşa de mult ca Crucea lui Hristos? Până la moartea lor sofismele lor păreau să aibă ceva convingător. Dar chiar când trăiau se contraziceau în cele ce socoteau că se impun ca adevărate în gândirea lor şi se certau întreolaltă. Dar e un fapt foarte minunat că Cuvântul lui Dumnezeu, învățând prin cuvintele cele mai simple, a umbrit pe sofişti şi a golit de putere învățăturile lor, atrăgând pe toți la Sine şi umplând Bisericile Sale. Şi ceea ce e uimitor este că pogorând la moarte ca om, a făcut de nimic vorbăria arogantă a înțelepților despre idoli. Căci a cui moarte a alungat demonii? Sau de moartea cui s-au înspăimântat demonii, ca de a lui Hristos? De aceea unde se rosteşte Numele Mântuitorului, de acolo se alungă orice demon. Şi cine a smuls aşa de desăvârşit patimile sufleteşti din oameni, încât desfrânații s-au făcut feciorelnici, ucigaşii n-au mai ținut sulițele în mână, iar cei stăpâniți de frică s-au îmbărbătat? Şi peste tot, cine a înduplecat pe barbari şi pe cei ce locuiau în țări păgâne să lepede furia şi să cugete cele paşnice, dacă nu credința în Hristos şi semnul crucii? Cine a încredințat pe oameni aşa de mult despre înviere, ca Crucea lui Hristos şi însăşi Învierea Lui cu trupul? Cu toate că elinii au scornit atâtea minciuni, totuşi n-au putut născoci învierea idolilor lor, nevenindu-le în minte nicidecum că e cu putință ca după moarte să învieze trupul din nou. Această închipuire le-ar fi fost de altfel aprobată, pentru că, cugetând astfel, ar fi dat pe față neputința idololatriei lor şi ar fi recunoscut puterea lui Hristos, ca să se cunoască şi din aceasta că e Fiul lui Dumnezeu.”
Sursa: http://ziarullumina.ro
