Schimbarea la Față a Domnului
În vremea aceea a luat Iisus cu Sine pe Petru și pe Iacov și pe Ioan, fratele lui, și i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Și S-a schimbat la față înaintea lor și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Și iată, Moise și Ilie s-au arătat lor, vorbind cu Dânsul. Și, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voiești, vom face aici trei colibe: Ție una, și lui Moise una și lui Ilie una. Dar, pe când el vorbea, un nor luminos i-a umbrit și, iată, glas din nor zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; de Acesta să ascultați! Și auzind, Ucenicii au căzut cu fața la pământ și s-au spăimântat foarte tare. Dar Iisus S-a apropiat de ei și, atingându-i, le-a zis: Sculați-vă și nu vă temeți! Și, ridicându-și ochii lor, nu au văzut pe nimeni decât numai pe Iisus singur. Și pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneți ceea ce ați văzut, până când Fiul Omului va învia din morți.
Cunoașterea lui Dumnezeu
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, partea a doua, 44, în Părinți și Scriitori Bisericești (1983), vol. 80, pp. 157-158
„(…) Ei (Sfinții – n.n.) nu au privit ca noi nici creațiunea, nici Sfânta Scriptură, în chip material și coborât. Ei nu s-au folosit numai de simțire, de suprafețe și de figuri spre dobândirea cunoștinței fericite a lui Dumnezeu, de litere și de silabe, din care vin greșeala și înșelăciunea în aprecierea adevărului, ci numai de mintea singură, atotcurățită și izbăvită de toată ceața materială. Dacă, deci, voim să judecăm cu bună credincioșie, cercetând mintal rațiunile celor sensibile, să privim la ei cum înaintează corect pe cărarea dreaptă, spre cunoștința fără greșeală a lui Dumnezeu și a celor dumnezeiești.”
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, partea a doua, 46b, în Părinți și Scriitori Bisericești (1983), vol. 80, pp. 162-163
„Căci socotesc că cele petrecute la Schimbarea la Față, pe munte, arată în chip tainic cele două moduri generale ale teologiei: și anume cel dintâi și simplu și necauzat, care prin tăcere afirmă cu adevărat Dumnezeirea prin singura și totala negație și lauda cuvenită a transcendenței ei, și cel următor acestuia și compus, care o descrie în chip măreț prin afirmare din cele cauzate. Prin acestea, pe cât e cu putință oamenilor să primească cunoștința înălțată despre Dumnezeu și cele dumnezeiești, ne duce, prin simbolurile potrivite nouă, spre amândouă modurile, dezvăluindu-ne, prin înțelegerea binecredincioasă a lucrurilor, rațiunile amândurora și învățându-ne că simbol al celui dintâi e tot ce e mai presus de simțire, iar al celui de-al doilea este ansamblul mărețelor opere supuse simțurilor. Căci din simbolurile mai presus de simțuri credem numai că adevărul mai presus de rațiune și minte există, neîndrăznind nicidecum să cercetăm, sau neputând să înțelegem ce și cum și care este și unde și când, evitând impietatea iscodirii.”
Sfântul Macarie Egipteanul, Epistola cea Mare, 1-2, în Părinți și Scriitori Bisericești (2014), vol. 12, pp. 44-45
„Stăpânul tuturor, Iubitorul de oameni Dumnezeu, pururea dăruiește neamului omenesc bune prilejuri pentru cunoașterea celor ce au să fie și, voind ca fiecare să sporească întru cele mai bune, i le pune înainte, prin a Sa firească bunătate, atrăgând pururea spre bine pe omul cel făcut după chipul Său. Deși sufletul are din fire înclinație către cele bune și cu osârdie dorește cele înalte, partea cea rea, care este de-a stânga, printr-o șiretenie cumplită, pune mereu înaintea sufletelor mai simple o nălucire a celor frumoase spre a le adumbri pe cele cu adevărat frumoase. De aceea, dragostea negrăită a Harului lui Dumnezeu ne aduce la cunoașterea adevărului prin Scripturile cele de Dumnezeu insuflate, potrivit celui care zice: Bunătate și învățătură și cunoaștere învață-mă (Psalmul 118, 66), ca astfel să putem lepăda necunoașterea, care este pricina tuturor relelor, iar pofta trupească și dobitocească din noi, care stăpânește printr-o făgăduință mincinoasă a cunoașterii, să o putem alunga desăvârșit, călăuziți de lumina adevăratei cunoașteri, care este pricină de mântuire. Adesea ne-ați cerut, preadoriților și iubiților frați, să vă spunem în ce fel trebuie să fie cel care se îndepărtează de plăcerile trupești și de petrecerea veacului acestuia, precum și cei care, potrivit cu rânduiala Apostolilor din Fapte (Fapte 2, 44-47), se adună împreună într-o ceată sfințită și o adunare a obștii, pururea fiind uniți între ei prin dreapta credință: cum trebuie să petreacă unii cu alții, ce obiceiuri trebuie să aibă, care este ținta căii care duce la virtutea cea mai de sus și care este voia lui Dumnezeu cea bună și bineplăcută și desăvârșită (Romani 12, 2), care sunt drumul și lupta celor care doresc să ajungă la desăvârșire și se grăbesc să atingă măsura vârstei duhovnicești. Și, ca să nu lungim cuvântul mai mult, pe acestea și pe cele ce urmează lor ne-ați cerut să vi le înfățișăm într-o scrisoare, spre neîncetata aducere-aminte de îndeletnicirile cele folositoare sufletului. Sunteți bine încredințați, potrivit cu învățătura adevărată a credinței dreptmăritoare, că există o singură dumnezeire a închinatei și Fericitei Treimi, o singură ființă, o singură voință, o singură slavă, o singură închinare ce se aduce Celor trei Ipostasuri ale unei singure dumnezeiri.”
Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice, Scrieri I, Discursul 5, în Filocalica, Ed. Deisis, 2001, pp. 238-239
„Cine ar îndrăzni să spună că L-a văzut pe [Dumnezeu] sau că Acesta se vede în genere? Oprește-te! Căci pe Dumnezeu, spune [Scriptura], nimeni nu L-a văzut vreodată (Ioan 1, 18). Câtă întunecime! Spune cine a spus aceasta! Spune-ne! Fiul Cel Unul-născut, zice, Care este în sânul Tatălui, Acela ne-a spus. Adevărat grăiești și mărturia ta este adevărată, dar e împotriva sufletului tău. Căci dacă eu îți voi arăta pe Același Fiu al lui Dumnezeu spunându-ți că acest lucru e cu putință, ce vei spune? Fiindcă spune: Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl (Ioan 14, 9). Dar aceasta a spus-o nu cu privire la vederea trupului Său, ci cu privire la descoperirea Dumnezeirii Lui. Căci dacă am înțelege că același lucru s-a făcut prin vedere trupească, atunci L-ar fi văzut pe Tatăl și cei care L-au răstignit și scuipat; și așa nicio deosebire sau preferință nu va fi între necredincioși și credincioși, ci toți deopotrivă au dobândit și vor dobândi fericirea dorită. Dar nu așa stau lucrurile, nu așa, precum arată iarăși El Însuși vorbind cu iudeii și zicând: Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, ați fi cunoscut și pe Tatăl Meu (Ioan 14, 7). Că ne este cu putință a vedea pe Dumnezeu, pe cât stă în puterea omului a-L vedea, ascultă-L pe Însuși Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care zice iarăși: Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5, 8). Deci ce vei spune la acestea? Dar știu, cel ce nu crede în bunătățile din mână și nu râvnește să le primească pe acestea va trece la cele viitoare și, răspunzând, va zice: Da, cu adevărat, cei curați cu inima vor vedea pe Dumnezeu; dar acest lucru se va petrece în veacul viitor, nu în veacul acesta. De ce anume însă și cum va fi aceasta, iubitule? Căci dacă ai spus că Dumnezeu e văzut prin inima curată, negreșit atunci când va veni curăția, acesteia îi va urma și vederea.”
Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, 1-7, în Filocalia (2008), vol. 1, pp. 312-313
„Fraților, oricărei vederi (contemplații) duhovnicești să-i premeargă credința, nădejdea și dragostea, dar mai ales dragostea. Căci acelea ne învață să nesocotim bunătățile văzute; iar dragostea ne leagă sufletul însuși de bunătățile lui Dumnezeu, adulmecând printr-o simțire a minții urma Celui nevăzut. Singur Dumnezeu e bun prin fire. Dar și omul se face bun prin Cel cu adevărat bun, dacă își cultivă modurile viețuirii. Din această stare nu se mai poate schimba când sufletul, prin cultivarea binelui, a ajuns în Dumnezeu așa de mult, cât poate vrea cu puterea care lucrează în el. Căci zice: Fiți buni și milostivi, ca Tatăl vostru Cel din Ceruri (Luca 6, 36). Răul nu este în fire, nici nu este cineva rău prin fire. Căci Dumnezeu nu a făcut ceva rău. Când însă cineva, din pofta inimii, aduce la o formă ceea ce nu are ființă, atunci aceea începe să fie ceea ce vrea cel ce face aceasta. Se cuvine deci ca prin cultivarea necontenită a amintirii lui Dumnezeu să ne ferim de a ne deprinde cu răul. Căci e mai puternică firea binelui decât deprinderea răului. Fiindcă cel dintâi este, pe când cel de al doilea nu este decât numai în faptul că se face. Toți oamenii suntem după chipul lui Dumnezeu; dar după asemănare nu sunt decât aceia care prin multă dragoste și-au robit libertatea lor lui Dumnezeu. Când deci nu suntem ai noștri, atunci suntem asemenea Celui ce prin dragoste ne-a împăcat cu Sine. La aceasta însă nu va ajunge cineva de nu-și va convinge sufletul său să nu se mai lase vrăjit de slava vieții ușoare. Libertatea voinței se arată în voirea sufletului rațional, care e gata să se miște spre orice ar vrea. Pe aceasta să o convingem să fie gata numai spre bine, ca prin amintirile cele bune să nimicim totdeauna pomenirea răului. Lumina cunoștinței adevărate stă în a deosebi fără greșeală binele de rău. Căci atunci calea dreptății, atrăgând mintea spre Soarele dreptății, o duce la lumina nesfârșită a cunoștinței, ca pe una care caută de aci înainte cu îndrăznire dragostea. (…) Cuvântul duhovnicesc umple de siguranță simțirea minții, căci e purtat de lucrarea dragostei ce izvorăște din Dumnezeu. De aceea mintea noastră se îndeletnicește, fără să fie silită, cu grăirea despre Dumnezeu. Căci nu simte atunci vreo lipsă care provoacă grijă. Fiindcă atât de mult se lărgește prin vederi, cât vrea lucrarea dragostei. Bine este deci să așteptăm totdeauna cu credință, ca să primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvânta.”
Sursa: http://ziarullumina.ro
