Câtă evlavie trebuie să avem faţă de icoane! Un monah a pregătit o icoană a Sfântului Nicolae ca să o dea de binecuvântare cuiva. A învelit-o cu o hârtie curată şi a pus-o în dulap până ce o va da. Dar fără să ia aminte a pus-o cu faţa în jos. Peste puţin, în camera lui a început să se audă un zgomot. Se uită monahul încoace şi-ncolo ca să vadă de unde venea acest zgomot. De unde să-şi dea seama că zgomotul venea din dulap? Zgomotul a continuat destulă vreme, „tac-tac-tac”, încât nu-l lăsa să se liniştească. În cele din urmă, ducându-se aproape de dulap, a înţeles că zgomotul ieşea de acolo. L-a deschis şi şi-a dat seama că zgomotul ieşea din icoană. „Ce să aibă icoana?”, şi-a spus. „Ia să văd!”. De îndată ce a desfăcut-o, a văzut că era pusă invers. Atunci a pus-o cum trebuie şi îndată zgomotul a încetat.
Cel evlavios are evlavie în mod special la icoane. Şi când spunem că „are evlavie la icoane”, ne referim la faptul că are evlavie la persoana zugrăvită pe ele. Când cineva are o fotografie a tatălui său, a mamei sale, a bunicului, a bunicii sau a fratelui său nu o poate rupe sau călca, cu atât mai mult o icoană. Martorii lui Iehova nu au icoane. Cinstea pe care noi o dăruim icoanelor, ei o consideră idolatrie. Am spus odată unui martor al lui Iehova: „Dumneavoastră nu aveţi fotografii în casele voastre?”. „Avem”, mi-a răspuns. „Ei bine, mama nu sărută fotografia fiului ei, atunci când el este departe?”. „O sărută”, îmi spune. „Sărută hârtia sau copilul?”. „Pe copilul ei”, îmi răspunde. „Ei, precum aceea atunci când sărută fotografia fiului ei îşi sărută fiul şi nu hârtia, aşa şi noi sărutăm pe Hristos, iar nu hârtia sau scândura”.
– Părinte, dacă o scândură a avut cândva pe ea chipul lui Hristos, al Maicii Domnului sau al vreunui sfânt şi culorile s-au şters din pricina vremii, nu trebuie s-o mai sărutăm din această cauză?
– Ba da, trebuie. Atunci când omul sărută cu evlavie şi dragoste fierbinte sfintele icoane, ia culorile de pe ele şi se zugrăvesc sfinţi înlăuntrul său. Sfinţii se bucură atunci când se ridică de pe hârtii sau scânduri şi se întipăresc în inimile oamenilor. Când creştinul sărută cu evlavie sfintele icoane şi cere ajutor de la Hristos, de la Maica Domnului, de la Sfinţi, sărutându-le cu toată inima lui, soarbe în inima sa nu numai harul lui Hristos, al Maicii Domnului sau al Sfinţilor, ci şi pe Hristos întreg sau pe Maica Domnului sau pe Sfinţi şi îi aşază în catapeteasma bisericii sale. Omul este Biserică a Sfântului Duh. Vezi, fiecare slujbă începe cu sărutatul icoanelor şi tot cu sărutatul lor se termină. Dacă oamenii ar înţelege lucrul acesta, câtă bucurie nu ar simţi şi câtă putere nu ar lua.
– Părinte, în Paraclisul Maicii Domnului, la un oarecare stih, pentru ce se spune: „Mute să fie buzele păgânilor care nu se închină cinstitei Icoanei tale”?
– Atunci când cineva nu are evlavie şi sărută icoanele, buzele lui nu sunt mute? Iar când cel evlavios le sărută, buzele lui nu sunt vorbitoare? Sunt unii care, atunci când se închină la icoane, nici nu ating buzele de icoană. Alţii le ating numai puţin de icoană atunci când le sărută. Iată, aşa. Aţi auzit ceva?
– Nu.
– Ei, atunci buzele sunt „mute”. În timp ce atunci când cel evlavios sărută icoana şi sărutul se aude, buzele lui sunt „vorbitoare”. Atunci când se spune că sunt „mute”, nu înseamnă că le blesteamă, ci, simplu, acele buze sunt mute, iar celelalte sunt vorbitoare. Când privim sfintele icoane, inima noastră trebuie să îşi reverse dragostea sa faţă de Dumnezeu şi faţă de Sfinţi, să cădem, să ne închinăm şi să le sărutăm cu multă evlavie. Să fi văzut pe un bătrânel evlavios la Mănăstirea Filoteos, bătrânul Sava, cu câtă evlavie, cu câtă dragoste săruta icoana Maicii Domnului – Dulcea Sărutare! La această icoană a Maicii Domnului s-a făcut o umflătură, deoarece părinţii o sărutau în acelaşi loc.
Icoana care se pictează cu evlavie absoarbe de la pictorul evlavios harul lui Dumnezeu şi transmite oamenilor mângâiere veşnică. Pictorul se pictează, se transpune în icoana pe care o face. De aceea starea lui sufletească are o mare însemnătate. Părintele Tihon îmi spunea: „Eu, fiule, atunci când pictez epitafe, cânt: Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând…”. Cânta şi plângea mereu, iar lacrimile lui cădeau pe icoană. O astfel de icoană face o predică veşnică în lume. Icoanele predică şi predică veacuri de-a rândul. Un om îndurerat aruncă o privire către icoana lui Hristos sau a Maicii Domnului şi primeşte mângâiere.
Toată temelia este evlavia. Vezi, unul numai se sprijină de peretele unde a fost pusă o icoană şi primeşte har, iar altul poate să aibă cea mai bună icoană, dar nu se foloseşte, deoarece nu are evlavie. Sau cineva poate fi ajutat de o cruce simplă, iar altul să nu se folosească nici chiar de Cinstitul Lemn atunci când nu are evlavie.
