Exigenţele Împărăţiei lui Dumnezeu şi întrebarea esenţială pentru om

Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat – păzirea poruncilor)

În luna noiembrie, lună premergătoare Nașterii Domnului, evangheliile ne pun în față câteva modele privind atitudinea față de bunurile materiale, față de bogății și de averi. Cu siguranță nu întâmplător, întrucât Cuvântul care se întrupează, Pruncul Iisus, revelează o totală detașare de bunurile lumii atât de înșe­lătoare și trecătoare.

Evanghelia din această duminică, a 30-a după Rusalii, de la Sfântul Evanghelist Luca, este aceeaşi, cu foarte mici deosebiri, cu Evanghelia din Duminica a 12-a după Rusalii, care se citește de la Sfântul Evanghelist Matei. Pentru o mai bună înțelegere a învățăturilor desprinse din întâlnirea lui Iisus cu dregătorul, sau tânărul bogat, ne vom referi la ambele texte evanghelice.

Evanghelia de astăzi ne prezintă un tânăr dregător bogat în dialog cu Hristos, un dialog care ne dovedește mereu că nici tinerețea, nici bogăția, nici funcțiile înalte nu pot fi obstacole în a transforma convorbirea noastră cu Dumnezeu în șansa de a ni se deschide porțile Împă­răției Cerurilor, atunci când căutăm drumul spre viața și fericirea veșnică.

Un om evlavios, la umbra Legii Domnului

Dregătorul bogat era un iudeu evlavios, care a crescut, dacă putem spune astfel, la umbra Legii Domnului. Dacă îi pune această întrebare lui Iisus: „Ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” (Luca 18, 18), ne putem imagina că nu o face din necunoașterea răspunsului înscris în Lege, însă simțea nevoia să se apropie de Hristos, Care Își începuse propovăduirea vestind Evanghelia Împărăției Cerurilor și a vieții veșnice.

Iar Domnul Iisus, cu o delicată atenție pedagogică, răspunde, am putea spune, ducându-l pe tânăr de mână, pas cu pas, spre întregul adevăr.

„Pentru ce Mă numești bun?”, răspunde Hristos, „Nimeni nu este bun decât Unul Dumnezeu (Luca 18, 19); iar de vrei să intri în viață, păzește poruncile!” (Matei 19, 17). Astfel, înainte de a răspunde la întrebare, Iisus vrea ca tânărul să-și clarifice pentru sine motivul solicitării. „Bunul Învățător” îi arată interlocutorului său – și nouă, tuturor – că răspunsul la întrebarea „Ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” nu poate fi găsit decât la „Singurul Cel Bun” – „Nimeni nu este bun decât numai Dumnezeu” (cf. Matei 18, 19; Marcu 10, 18; Luca 18, 19). Numai Dumnezeu poate răspunde la întrebarea despre ce este bine pentru om, pentru că El este Binele absolut.

Dar Dumnezeu a răspuns deja la această întrebare: a făcut-o atunci când l-a creat pe om și l-a rânduit cu înțelepciune și cunoaștere spre ceea ce este bine și ceea ce este rău, sădindu-i „legea naturală” (cf. Romani 2, 14-15). A făcut aceasta apoi în decursul istoriei, prin proroci și în mod deosebit prin cele „Zece Porunci”, scrise pe Tablele Legii, care prefigurau Legea cea Nouă, ce va fi întipărită, pentru totdeauna, în inima omului (cf. Ieremia 31, 33-34).

Și Iisus îi răspunde tânărului: „Dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile” (Matei 19, 17). În acest fel este exprimată legătura strânsă între viața veșnică și ascultarea față de poruncile lui Dumnezeu.

Răspunsul lui Iisus nu-i este suficient tânărului, care insistă despre poruncile de respectat: L-a întrebat: „Care?” (Matei 19, 18), iar Iisus, după ce a orientat privirea tânărului spre Dumnezeu, îi amintește poruncile Decalogului, care se referă la aproapele: „Să nu ucizi! Să nu săvâr­șești adulter! Să nu furi! Să nu mărturisești strâmb; Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 19, 18-19).

Rezumat al poruncii iubirii aproapelui

Poruncile pe care Domnul ­Iisus i le amintește tânărului sunt porunci al căror rezumat și fundament îl constituie porunca iubirii față de aproapele: „Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 19, 19; cf. Marcu 12, 31). În această poruncă este exprimată demnitatea persoanei umane, „singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăși”.

Poruncile amintite de Iisus tânărului au scopul de a apăra binele persoanei umane, creată după chipul lui Dumnezeu. „Să nu ucizi, să nu săvârșești adulter, să nu furi, să nu mărturisești strâmb”, sunt norme morale formulate în termeni negativi, de interdicție. Poruncile negative exprimă cu putere necesitatea imprescriptibilă de a apăra viața umană, curăția căsătoriei, proprietatea, sinceritatea și buna reputație.

Poruncile reprezintă, așadar, condiția de bază a iubirii aproapelui. Prima etapă necesară pe drumul spre libertate, spun Sfinții Părinți, este a nu săvârși păcate grave ca omuciderea, adulterul, desfrânarea, furtul, înșelăciunea, sacrilegiul și altele de acest fel. În Predica de pe Munte, Hristos rezumase toate poruncile în doar două porunci: iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de aproapele, „în care sunt cuprinse toată Legea și Profeții” (Matei 22, 40).

Așadar, Hristos, Care n-a venit să strice, ci să împlinească Legea (Matei 5, 17), arată că poruncile nu trebuie înțelese ca o limită minimală ce nu trebuie depășită, ci mai curând ca o cale deschisă spre desăvârșire, al cărei centru este iubirea față de Dumnezeu și față de oameni (cf. Coloseni 3, 14).

Astfel, porunca „Să nu ucizi” devine chemarea la o iubire gata să susțină și să promoveze viața aproapelui. Porunca ce interzice adulterul devine un îndemn la o privire curată, capabilă să respecte sensul divin al căsătoriei. De aceea, Iisus ne învață: „Ați auzit că s-a spus celor de demult: Să nu ucizi! […] Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă. […] Ați auzit că s-a spus: Să nu săvârșești adulter. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter în inima lui” (Matei 5, 21-22; 27-28).

Dregătorul ştie că este încă departe de ţel, de ideal

Răspunsul referitor la porunci nu-l satisface pe tânăr, care Îl întreabă pe Iisus: „Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele” (Luca 18, 21) sau „Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipsește?” (Matei 19, 20). Nu este ușor a spune cu conștiința împăcată: „toate acestea le-am păzit”  dacă înțelegi cât de cât sensul efectiv al exigențelor cuprinse în Legea lui Dumnezeu. Totuși, chiar dacă poate da un asemenea răspuns, chiar dacă a urmat și a respectat legea cu seriozitate, încă din copilărie, dregătorul, sau tânărul bogat, știe că este încă departe de țel, de ideal. În fața persoanei lui Iisus, simte că încă îi lipsește ceva. Acestei conștiințe a insufi­cienței i Se adresează Domnul Hristos în răspunsul final. Sesizând nostalgia unei plinătăți care depă­șește respectarea legalistă a poruncilor, Învățătorul cel Bun îl invită pe tânăr să intre pe calea desăvârșirii: „Încă una îți lip­sește! (Luca 18, 22). Dacă vrei să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor, și vei avea comoară în cer, după aceea, vino și urmează-Mi” (Matei 19, 21).

Tânărul, care a păzit toate poruncile, se arată totuși incapabil de a face numai prin puterile sale pasul următor. Pentru a-l face, este nevoie de o libertate umană matură, simbolizată de cuvintele lui Iisus: „Dacă vrei”. Dar are nevoie și de ajutorul dumnezeiesc al harului, pe care-l va primi dacă răspunde chemării: „Vino de urmează Mie!”.

Calea desăvârșirii cere o maturitate în dăruirea de sine, la care este chemată libertatea omului. Hristos îi arată tânărului că poruncile sunt condiția primară pentru a avea viața veș­nică, în vreme ce renunțarea la tot ceea ce posedă și urmarea Domnului au caracterul unei propuneri care respectă libertatea: „Dacă vrei!”, sau în altă parte: „De voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34), arătând relația fundamentală dintre libertate și Legea divină. Libertatea omului și Legea lui Dumnezeu nu se opun, ci, dimpotrivă, se cheamă reciproc.

Sfinții Părinți spun că în măsura în care Îl slujim pe Dumnezeu suntem liberi, iar în măsura în care slujim legea păcatului suntem încă robi.

Cel însufleţit de iubire nu se simte limitat de poruncile lui Dumnezeu

Cel care trăiește „după trup” resimte Legea lui Dumnezeu ca pe o povară, ca pe o restrângere a propriei libertăți. Dar cel care este însuflețit de iubire, care „umblă în Duhul” (Galateni 5, 16) simte nevoia de a nu se limita la cerințele minime ale Legii, ci de a le trăi în „plinătatea” lor.

Chemarea la iubirea desă­vâr­șită nu este rezervată doar unui grup de persoane. Recomandarea lui Iisus: „Vinde toate câte ai și le împarte săracilor”, împreună cu făgăduința „și vei avea comoară în ceruri”, se adresează tuturor, fiindcă este vorba de o maximalizare a poruncii iubirii față de aproapele, după cum îndemnul „Vino de urmează Mie” (Luca 18, 22) este noua formă concretă a poruncii iubirii față de Dumnezeu.

Calea desăvârşirii constă în urmarea lui Hristos, după renun­țarea la tot ceea ce ne poate reține de la această chemare.

Chemarea este adresată îna­inte de toate celor cărora Hristos le încredințează o misiune deosebită, începând cu cei 12 Apostoli. De aceea s-a spus despre tânărul bogat din Evanghelia de azi că Hristos Domnul l-a chemat de fapt la apostolat, l-a chemat să fie în rând cu apostolii. Însă la fel de clar ne apare și faptul că a fi ucenic al lui Hristos este condiția oricărui credincios (cf. Fapte 6, 1-7). De aceea, urmarea lui Hristos este fundamentul primordial al învățăturii creștine: așa cum poporul ales Îl urma pe Dumnezeu, Care îl călăuzea prin pustie spre pământul făgăduinței (cf. Ieșire 13, 21), la fel noi, care ne numim creștini și ucenici ai lui Hristos, trebuie să-L urmăm pe El, mai ales că Însuși Dumnezeu Tatăl ne atrage la El, după cuvântul lui Hristos (cf. Ioan 6, 44).

Să iubim aproapele, după pilda lui Hristos

Mântuitorul Însuși cere să fie urmat și imitat: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit Eu” (Ioan 15, 12). Acest „așa cum”  înseamnă imitarea lui Hristos, a iubirii Sale, al cărei semn este slujirea celuilalt, precum Iisus a spălat picioarele apostolilor: „Dacă Eu, Domnul și Învă­țătorul, v-am spălat vouă picioarele, și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora. Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceți și voi” (Ioan 13, 14-15).

Dialogul dintre Iisus și tânărul bogat se continuă în toate timpurile istoriei, chiar și astăzi. Întrebarea „Bunule Învă­țător, ce trebuie să fac ca să am viața veșnică?” se naște în inima fiecărui om, chiar dacă o mărturisește sau nu, și ­în­tot­deauna Hristos-Domnul, doar El, este Cel Care ne poate oferi răspunsul adevărat.

Hristos, Bunul Învățător, Care ne învață poruncile lui Dumnezeu, Care ne cheamă să-L urmăm pentru a avea viața veșnică, El este întotdeauna prezent și lucrează în mijlocul nostru, după făgă­duința Sa: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20). Iar pre­zența lui Hristos față de oamenii tuturor timpurilor se lucrează în trupul Său, care este Biserica, „pe care a câștigat-o cu însuși Sângele Său” (Fapte 20, 28).

Hristos a încredințat apostolilor și urmașilor lor această chemare care se împlinește în Biserica Sa prin lucrarea Sfântului Duh: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă!” (Luca 10, 16).

Chemarea lui Dumnezeu se află sădită în sufletul fiecăruia

Întrebarea tânărului din Evanghelie: „Ce trebuie să fac?”, este una pe care ne-o punem zilnic şi chiar de mai multe ori, atunci când trebuie să rezolvăm ceva în relaţiile cu alţii, în familie, în viaţa spirituală, socială. Ne întrebăm adesea ce trebuie să facem ca să reușim în viaţă. Unde, cu ce mijloace, cum şi când trebuie să acționăm? În istorie au existat mereu sfetnici, povă­țuitori, îndrumători, călăuze, învățători. Astăzi, mai mult ca oricând, s-au înmulţit „serviciile de consiliere şi consultanţă” oferite de specialişti în diverse domenii. Societatea a inventat servicii de consultanţă în afaceri, în politică, în tehnică, în finanţe, în resurse umane. Se vorbeşte de consiliere familială şi educaţională, consiliere psihologică sau spirituală. Se dau sfaturi pentru trup, pentru minte şi, de­sigur, pentru suflet.

Se pune întrebarea: Ce se întâmplă dacă omul care dă sfaturi are în vedere doar perspectiva bunurilor vremelnice? Sau are nevoie el însuși de consiliere, nu doar intelectuală, rațională, ci și morală, spirituală? Se poate întâmpla ca un orb să pretindă să conducă alt orb şi atunci să cadă amândoi în groapă (cf. Luca 3, 9).

„Ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Întrebarea este fundamentală şi ne priveşte pe toţi. Însă, de data aceasta, „consilierii” lumești nu sunt competenți, pentru că ei înşişi sunt în căutare de răspuns. Serviciile de consiliere și orientare pentru viaţa veşnică sunt de alt ordin. Numai Dumnezeu, Creatorul vieţii, poate oferi acest „serviciu” indispensabil.

A făcut-o din iubire faţă de oameni de-a lungul istoriei prin Duhul Sfânt, Care a grăit prin proroci, prin Legea dată lui Moise, apoi, revelându-Se în istoria lumii, Dumnezeu S-a întrupat și S-a făcut om asemenea nouă.

Mesajul Său nu este ascuns şi inaccesibil, ci este viu în Evanghelia Sa, în Biserica Sa și în inima celui care îl primeşte. Chemarea lui Dumnezeu se află sădită în sufletul fiecăruia. Este vorba de glasul conştiinţei noastre, care ne cheamă mereu la Dumnezeu, deoarece nimic din lumea aceasta nu ne poate satisface, nu ne poate împlini cu adevărat, decât numai Dumnezeu, cum spune Fericitul Augustin: „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, și neliniștit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine!”.

Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne ajute ca prin Harul Său să căutăm cu adevărat mântuirea sau viaţa veşnică, înțele­gând că pentru a o dobândi va trebui să devenim tot mai milostivi, urmându-L sau imitându-L pe Hristos.

† Paisie Sinaitul, Episcop-vicar patriarhal 

Sursa: http://ziarullumina.ro.